Selfie-ul – în ţara din Oglindă
De ce s-a umplut lumea de selfies? Întrebarea asta mă bîntuie de cîţiva ani, de cînd ştiu ce-i aia un selfie. Cuvîntul a fost trecut în dicţionarul Oxford anul trecut, în 2013, şi pentru cazul mai greu de crezut în care trăiţi cu totul, dar cu totul în afara reţelelor sociale, o să explic: e o poză pe care ţi-o faci singur, cu telefonul sau aparatul foto digital, şi pe care o pui pe Facebook. Dar de ce, Doamne, iartă-mă, ai face asta?
M-am apucat să fac săpături pe net ca să văd dacă a răspuns cineva la întrebare. Şi dacă aş putea merita dreptunghiul ăsta de hîrtie, încercînd să vă dau şi eu un răspuns al meu, diferit de ce scrie de pildă pe Wikipedia. Acolo se spune că primul autor de selfie a fost un daguerrotipist. Selfie-ul datează, previzibil, de cînd datează şi primul procedeu chimic care a popularizat strămoşul fotografiei. Un selfie şi-a făcut şi mica Mare Ducesă Anastasia, în 1914, în oglindă. Înainte de toate acestea, a existat, desigur, autoportretul. Dar acesta e un demers artistic mult mai laborios, în care, ca să zic aşa, autorul prevalează în faţa subiectului. La selfie e pe dos, cel care pozează e mai puţin decît cel care e pozat – fie ei una şi aceeaşi persoană.
Asta se vede şi din diferitele versiuni ale selfie-ului, dintre care cea mai gogonată e cea din spaţiul cosmic. Nu e vorba numai de astronauţi, ci şi de robotul Curiosity, care şi-a binemeritat acest nume pozîndu-şi singur capul, în septembrie 2012. Selfie-uri îşi fac şi politicienii (Obama, Cameron), şi celebrităţile (Inna, Ellen DeGeneres). Există un blog de Selfies at Funerals (selfies la înmormîntări) pe Tumblr – cu poza pre moarte călcînd –, care se leagă, curios, de ce spune Roland Barthes în Camera lucida: că fotografia, îngheţînd mişcarea şi timpul, conţine in nuce moartea, pînă la punctul la care moartea devine asimbolică, lipsită de sensul premodern, religios sau ritual.
Dincolo de toate aceste detalii factuale şi de altele – pe care le găsiţi pe Internet, aşa că am să încerc să mă abţin de la a vi le da –, cea mai frecventă etichetă care se pune pe selfie e: egoism, exhibiţionism. Fie şi numai fiindcă am stabilit că subiectul prevalează asupra autorului, selfie-ul e o formă de afirmare, e drept. Dar e pur şi simplu atît? De ce nu fac ceva asemănător utilizatorii de Facebook cu cuvinte, în loc de imagini? Sau cu mesaje voce?
M-am încurcat în toate acestea şi, ca să iau o pauză de reflecţie, m-am apucat să mă uit la Marea Ducesă Anastasia. Mă obseda povestea cu fotografia şi moartea – şi ştiţi probabil că Anastasia Nikolaevna a fost omorîtă, împreună cu toată familia ţarului Nicolae al II-lea, la patru ani după ce s-a pozat. Anastasia, apropo, se comportase ca un utilizator de MySpace, fiindcă pe vremea MySpace (şi a Anastasiei), telefoanele cu a doua cameră, pe aceeaşi parte a ecranului, nu apăruseră, aşa că selfie-urile se făceau în oglindă. De la Anastasia la MySpace a avut loc un regres tehnologic greu de imaginat, numit, în prospectele de la Metro, bliţ încorporat. Astăzi, aproape că nu există aparat – şi nici telefon – fără bliţ încorporat, mai puţin cele scumpe, pentru profesionişti. De unde aerul spectral al selfie-urilor de pe MySpace, cele de primă generaţie, în care imaginea subiectului e semisfîşiată de fasciculul bliţului care se reflectă în oglindă.
Dar, în fine, în toată poliloghia asta, cuvîntul-cheie e oglinda. De fapt, iPhone-ul de azi, odată ce a căpătat a doua cameră, de aceeaşi parte a ecranului, e o oglindă. Probabil nu numai eu, ci şi nenumăraţi alţii l-au folosit, literal, ca pe aşa ceva, cînd am vrut să vedem cum ne stă cutare şapcă sau haină într-un magazin şi n-am găsit o oglindă propriu-zisă.
Telefoanele din ziua de azi reuşesc să fie orice altceva decît telefoane, se ştie. Dar să ne imaginăm un savant sovietic din anii ’50, care ar fi inventat ceva de felul unei oglinzi legate de un cablu electric, pentru a transmite imaginea la distanţă – un oglindofon sau un oglindofax, să zicem. Nălucirea asta absurdă ne dă o percepţie mai clară a ceea ce poate, face în mod real, banalul mobil pentru şi din noi.
Dispozitivul cu care ne luăm selfie-urile e, deci, o oglindă-spaţiu-de-trecere. Şi a fost inventat nu de savantul sovietic, ci de Lewis Carroll, în Through The Looking-Glass. A doua poveste cu Alice, cea în care eroina trece prin oglindă şi ajunge într-un fel de lume răsturnată, pentru a se trezi, la sfîrşit, ca dintr-un vis.
La fel ca oglinda lui Lewis Carroll, selfie-ul e moale ca un văl şi permite protagonistului imersia într-o altă lume. Una fermecată, în care tablourile sînt mişcătoare, ceasul – sau timpul – îţi zîmbeşte cu chip de om, iar piesele de şah sînt vii. Faptul că Internetul constă în pagini care conţin ceea ce conţin şi paginile de hîrtie, dar şi imagini mişcătoare, şi că infinitele tipuri de piese, armate şi altele sînt animate încă de pe la începuturile jocurilor de calculator ne ajută să înţelegem unde am ajuns. Autoportretul de Facebook e mai apropiat de avatarul de Second Life decît de o operă de artă, e un mod de a te comunica într-o altă lume, fermecată.
Problema e să nu începi să te crezi propriu-ţi selfie, cel care te măguleşte şi te arată aşa exact cum ai ales să vrei. Altfel, ajungi ca Alice în Ţara din Oglindă: eşti visul altcuiva şi nu poţi deveni real(ă) plîngînd. Fiindcă nici lacrimile nu sînt adevărate.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
