Să ne schimbăm stilul de viaţă?
Aveam un amic care pe la 30 şi ceva de ani şi-a schimbat fundamental stilul de viaţă. Înainte, era un tip voinic, mînca cît şapte şi, de cînd intrase într-un mediu de artişti, bea cît şapte, dar nimic nu părea să-l doboare, era ca un trol. Eu l-am cunoscut în faza sa boemă, în care pierdeam împreună nopţile, curgeau berile, scrumierele se umpleau de mucuri pînă la refuz. Amicul meu era exuberant şi plin de idei despre ce este viaţa şi arta, apoi îndura cu stoicism răul de a doua zi. Pînă într-o zi cînd şi-a dat seama că ceva nu mai merge sau că scîrţîie (aşa cum mi-am dat şi eu seama, tot după 30, vîrsta la care organismul uman ţine morţiş să-ţi transmită primele semne că există şi altceva în afară de tinereţe şi că nu vei trăi etern). Brusc, „s-a lăsat“ de tot. O fi existat şi un alt declic, nu ştiu, căci abstinenţele lui multiple s-au suprapus şi peste nişte căutări spirituale – pornind de la frecventarea cu regularitate a slujbelor de duminică şi ridicărea în slăvi a Bisericii Ortodoxe şi sfîrşind cu o stare zen şi cu sistemele de credinţă orientale. Renunţarea la ţigări şi alcool i s-a părut insuficientă, aşa că, într-o primă etapă, s-a declarat duşmanul cărnii, în a doua, a devenit complet vegetarian, apoi raw vegan. Noi, ceilalţi, care continuam să ne învîrtim în caruselul vieţii noastre boeme (e adevărat, eram ceva mai tineri), ne dădeam coate şi ne spuneam că n-o să-l ţină mult. Dar l-a ţinut, căci schimbarea era totală. Amicul nostru era acum un individ mult mai tăcut şi posac, nu mai avea idei, doar medita. Cînd ieşea în oraş, căuta ceainăriile simandicoase în care nu se fuma. Opiniile lui despre „viaţă şi artă“, care înainte erau îndrăzneţe, căpătau o pertinenţă ce se puteau confunda uşor cu blazarea, apărea şi o doză de snobism. În garsoniera lui, plină înainte de sticle goale şi cutii de bere, găseam pacheţele cu toţi soiul de germeni sau ghivece cu grîu încolţit. Pe balcon, îşi cocea pîinea la soare. Cînd îl vizitam, îl găseam mestecînd înverşunat o frunză de salată; dacă scoteam dopul unei sticle cu vin, se uita jenat în altă parte. Nu avea o filozofie personală asupra noului său stil de viaţă, dar făcea totul ca la carte. Nu spunea decît atît: „Înainte mă simţeam rău (fizic şi psihic), acum mă simt bine!“ Oare? După vreo două luni se umpluse de bube şi de eczeme, organismul lui de băiat crescut la ţară, cu lapte de capră şi carne în untură, reacţiona urît la excesul de seminţe şi vegetale. „Mă detoxific!“ Cu timpul, a renunţat însă la raw şi s-a întors la vegetarianismul clasic. După un an, arăta ca un călugăr care postise prea mult, era oarecum în formă, doar că nu mai avea nimic în comun cu trolul pe care îl cunoscusem. De ţigări şi alcool nu s-a mai atins şi sînt 15 ani de atunci, iar destinul lui a devenit chiar mai interesant de atît, însă asta e deja o altă poveste. Totuşi, n-a mai fost niciodată omul acela incredibil de tonic al nopţilor noastre de artişti, nu l-am mai simţit niciodată la fel de creativ şi de plin de inspiraţie. De parcă, după Marea Schimbare, nu şi-ar mai fi trăit niciodată viaţa lui, ci doar o viaţă artificială, de împrumut, un soi de ambalaj numit existenţă, pe care singur şi-l confecţionase, ascultînd de unii şi de alţii sau de diferite divinităţi pe care le-a căutat în toţi aceşti ani. Desigur, unii dintre voi vor spune că a procedat bine, că va trăi sănătos şi „curat“ pînă la 100 de ani.
Cazul amicului meu – şi alte cîteva, asemănătoare (care implică, la fel, un om vechi şi unul nou) – mi-au dat de gîndit în momentul în care mi-am pus problema să schimb ceva în propriul stil de viaţă. Însă n-aş merge niciodată atît de departe, nu mă tentează extremele, ba chiar mi se pare că ar conţine ceva ascuns, periculos, de aceea prefer compania oamenilor care ştiu să aprecieze un pahar de vin şi conversaţia plăcută pe care aceasta o întreţine, decît pe a celor care „nu beau din principiu“. Pur şi simplu, nu-mi inspiră încredere. La un moment dat, am renunţat pentru o perioadă de timp la carne, pentru că realizasem că nu mă mai hrănea „eficient“, îmi dădea o stare de sfîrşeală. Abia atunci am observat ura şi dispreţul multora dintre vegetarieni faţă de „carnivori“. Tot „din principiu“. (O prietenă proaspăt vegetariană aproape că a urlat la mine cînd am îmbiat-o cu o musaca: „Tu nu ştii că nu mai mănînc carne de aproape un an?!“ Adică: „Eu m-am schimbat în mod fundamental în bine şi tu mă tentezi cu răul de dinainte?“) Am revenit la carne şi prima friptură, după post, am devorat-o cu multă plăcere.
Toate aceste manifestări extreme au ceva de sectă. Pentru că, inevitabil, dincolo de ele, se află de fapt nişte frustrări care se adună constant, cu cît privaţiunile sînt mai mari. Şi la un moment dat erup, ca eczemele amicului meu. Renunţînd la mici (sau mari) plăceri ale vieţii, tindem să devenim oameni perfect sănătoşi şi apţi pentru orice (mai puţin pentru nemurire), dar oare nu ne prelungim viaţa într-un mod inutil? Oamenii aceia mai au ceva din noi înşine?
