Cum îi recunoşti pe turiştii români?

Se apropie vara şi devenim cu toţii, cu sau fără voia noastră, turişti. La mare, la munte, în străinătate, pentru un week-end, pentru un sejur. Uneori, pe la sfîrşitul lui iulie, cînd Bucureştiul începe să se golească şi cîrdurile de maşini să se împuţineze, cînd totul capătă un alt ritm şi o lentoare reconfortantă, mă simt ca un turist în propriul meu oraş. O iau la pas pe străzile aproape pustii, cu o curiozitate nouă, estivală, căutînd umbra şi descoperind locuri pe care nu le văzusem înainte, deşi trecusem de nenumărate ori pe lîngă ele, dar eram prea grăbită cu treburile „de peste an“: o piaţetă, clădiri ascunse, cu plăci comemorative despre care habar n-aveam – de tipul „Aici a locuit soprana Arta Florescu“ –, curţi sufocate de verdeaţă, intrări înguste, cum ar fi cea a Peşterii sau Margareta, terase cu doar două-trei mese şi bere Zăganu, la halbă, la care te aşezi şi, făcînd abstracţie de asfaltul din jur, de tramvaie şi troleibuze, te poţi simţi ca la mare. 

Însă nu de Bucureştiul „turistic“ voiam să povestesc acum, ci despre cum vara şi vacanţa se insinuează în vieţile noastre şi tindem să consumăm calupuri de relaxare, căpătînd deprinderi şi apucături noi. Iată cîteva observaţii:

● Nu ştiu cum o fi la all inclusive, pentru că n-am fost niciodată, însă în toate hotelurile cu mic dejun inclus (fie ele de 2 sau de 5 stele), turiştii români sînt cei care se reped la mîncare de parcă în asta ar consta esenţa dimineţilor lor de vacanţă. Formează cozi ca pe vremuri la pui şi la unt, ţîţîie cînd sucul de portocale sau cafeaua se termină chiar în faţa lor. Îşi umplu farfuriile cu de toate, oameni care acasă, de obicei, nu mănîncă dimineaţa decît cel mult un covrig, în drum spre serviciu, acum se îmbuibă cu omlete şi cîrnăciori, se „alimentează“, ca să dea randament în vacanţă. Am văzut o scenă halucinantă la un hotel fost „al sindicatelor“, din Mamaia capitalistă, unde şi acum se cazează familiştii cu bani puţini şi cu mulţi copii. Dimineaţa, la micul dejun (sărăcăcios, de altfel), aproape că s-au bătut pe crenvurşti, în timp ce chelnerul care supraveghea acţiunea le striga „Luaţi cîte doi, ca să ajungă la toată lumea!“ Nu-l asculta nimeni. În general taţii, în calitate de cap al familiei, aveau sarcina de a aduce la masă cît mai mulţi crenvurşti care, dacă nu se mîncau, dispăreau în poşetele şi genţile de plajă ale nevestelor, grijulii în privinţa gustărilor de mai tîrziu. Părea un soi de concurs al foamei şi al disperării.

● În străinătate, grupurile de turişti români sînt cele mai zgomotoase şi mai certăreţe. Atrag atenţia, localnicii le aruncă priviri stranii, nemulţumite. Înţepenesc la cîte un colţ de stradă, blocînd trotuarul, vorbesc tare, fiecare vrea altceva sau să o apuce într-o altă direcţie. Unii vor la hotel, alţii la shopping, cîţiva sînt nervoşi că n-au bifat nu ştiu ce obiective, bărbaţii vor la bere, copiii vor cu barca sau vor îngheţată şi încep să ţipe, însă adulţii nu-i bagă în seamă, sînt doar nişte accesorii. O mică haită pierdută într-o junglă străină. Rareori vezi români călătorind singuri, discreţi, anonimi, iar cînd îi întîlneşti întîmplător, te bucuri de compania lor.  

● Din ciclul „români la Paris“: o familie – mamă, tată, un băiat, toţi trei supraponderali, pe o bancă de pe malul Senei, mîncînd cu poftă nişte şaorme uriaşe şi uitîndu-se la vaporaşe. Tatălui i-a curs sos pe tricou, înjură. Puştiul începe să se agite brusc: „Uite, a plecat vaporul nostru!“ Mama, cu un ton plictisit, ca şi cum ar fi aşteptat tramvaiul 14: „Las’ că-l luăm pe următorul!“ În general, am observat lipsa de entuziasm a turiştilor români faţă de orice. Nu scot exclamaţii de admiraţie, nu afişează zîmbete fericite în momentul în care ajung în locul pe care l-au visat/planificat un an întreg, ci doar nişte grimase de tipul „se putea şi mai bine!“ Totul e sub aşteptări, totul le pute – Sagrada Familia e cu schele şi nu pot vedea mare lucru, Gioconda e un tablou prea mic, chiar meschin, plaja din Grecia e prea îngustă şi mai sînt şi pietre în apă etc. Iar dacă îi auzi comentînd, îi critică de regulă pe alţi turişti din alte ţări: „O vezi pe americanca aia, ce grasă e şi cum bagă în ea îngheţată?“ „Baba aia franţuzoaică e cu unul de douăj de ani, ai văzut?“ „Am stat la camping cu nişte nesimţiţi de polonezi – toată noaptea au rîs şi au băut bere!“  

● Alte manifestări oarecum tipice – bagaje multe, mari şi inutile (care pot conţine un filtru de cafea, o pernă fără de care cineva nu poate să doarmă, foehn şi alte accesorii care se găsesc de regulă şi în camerele de hotel), tendinţa de a marca teritoriul străin (prin inscripţii şi alte scrijelituri sau prin distrugere – mici fragmente din „obiectivul turistic“, pe post de suveniruri), niciodată nu se refuză nimic dacă e gratis şi tot ce e gratis trebuie consumat sau, în cel mai rău caz, luat acasă, într-o cameră de hotel pe unde au trecut români nu vor prisosi niciodată pliculeţele de şampon, săpunurile, gelul de duş.