MASS COMEDIA

Interzicerea Nymphomaniac 2 a provocat un val de comentarii consternate, în publicaţiile mai cuminţi, şi de obscenităţi furios-demonstrative, în mediile mai puţin convenţionale sau pe reţelele sociale. Dar, sub aceste reacţii, există un gen de tensiune socială la care e bine să fim atenţi.

Mereu, în zilele sterile de iarnă, cînd totul este opac şi soarele nu mai apare, mă întreb cum ar fi fost dacă nu m-aş fi născut într-o ţară cu climă temperat-continentală, luînd în calcul inclusiv anotimpurile ploioase şi ţările aficane, mi se face brusc dor de Portugalia şi de acea lumină albă de sud.

În timp ce limbajul violent folosit de presă a devenit un motiv de îngrijorare, politicienii sînt violenţi verbal fără prea multe urmări, cu excepţia aceleia că aceeaşi presă le preia cu o acribie vinovată violenţele, în chip de ştiri-scandal.

A fi casetar era o ocupaţie nobilă în anii ’90. Înseamna să fii un soi de stăpîn absolut peste toate muzicile piratate din lume, înregistrate pe vapor sau prin subsoluri, la noi sau aiurea, unele păstrînd încă un nostalgic fîşîit de vinil, altele atît de îndărădnice, încît rupeau banda la prima probă, la primul bairam.

Mesaj la 9,53: „Bună dimineaţa! Nu uitaţi să purtaţi aparatul auditiv. Să ne auzim cu bine! Audionova.“ Nu am aparat auditiv. Nu sînt surd încă. E o jignire, deci. Transmisă numărului meu de telefon. Totul realizat printr-un robot automat. Un PR transformat într-un act ratat. Cum se întîmplă?

La Bucureşti, lucrurile sînt clare: Antena 3 baletează între PSD şi PNL, B1 TV are simpatii în zona prezidenţială, iar restul televiziunilor politice, cele fără afiliere clară, au probleme cu salariile. Poporul nu are însă numai presă centrală: cele cîteva sute de posturi de provincie trăiesc din mila politicienilor locali.

Sînt vecinii mei, deşi cei mai mulţi nu au case, dorm pe stradă. Fiecare îşi are „locul“ lui – bordura lui, colţul lui de intersecţie, buticul lui, unde cerşeşte. Ei sînt oamenii cenuşii ai Marelui Oraş, deşi fiecare în sine ar putea fi o pată de culoare.

Abuzat ba în chip de protolegionar („Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire…“), ba ca precursor al socialismului („Împărat și proletar“), Eminescu a fost, de-a lungul timpului, obiectul unor fantasmagorii nesfîrșite. Interesant e că este în continuare pretextul productiv al unor astfel de lucruri.

Afară e un aer primăvăratec, deși abia este mijlocul lui ianuarie, și mă simt ca respectabilul hobbit Bilbo Baggins, în acea dimineață de pomină, în pragul unei iminente aventuri, cu toate că nu prea-i vine să renunțe la confortul de acasă.

Sărbătorile au trecut, cadourile de la companii au venit şi s-au mîncat, s-au băut ori s-au dat mai departe. Cred că e momentul să-mi fac un examen de conştiinţă.

Ne-am dat întîlnire la colţul străzii. Niciodată, agenţii imobiliari nu acceptă să se întîlnească „la adresă“, pentru că le e teamă că vei viziona pe alte căi casa şi că îi vei fenta pe ei. De data aceasta, era o fătucă de maximum 25 de ani, slabă de o sufla vîntul pe stradă, cu o faţă albă ca hîrtia, cu nişte ochi mari, albaştri.

Va fi un an agitat, fiindcă meciul pentru prezidenţialele din 2014 are o miză mai mare decît simpla schimbare de la Cotroceni. B1, Antena 3 şi RTV sînt pe poziţii partizane clare, mai puţin clar e ce se întîmplă cu Realitatea TV – după unele surse, acelaşi Cristian Burci şi-ar fi manifestat interesul pentru ea.

De aproape o jumătate de oră, încerc să-i atrag atenţia şi, cînd am senzaţia că am reuşit, încep să-i fac semne disperate care seamănă cu cele ale unui naufragiat pe o insulă pustie. Dar nu mă vede sau nu vrea să mă vadă, are o privire opacă.

Am dat peste Google Zeitgeist, topul căutărilor celor mai frecvente de pe Google, din România şi din 2013. Căutările pe Google arată ce îi interesează sau care-s preocupările celor opt milioane de români care s-au conectat la Internet cel puţin o dată pe lună, în 2013.

Pe Moş Gerilă îl aducea întreprinderea în preajma sărbătorilor de iarnă. Noi, copiii, eram destul de ameţiţi cu atîţia moşi. Cu Moş Nicolae era clar – ăla cu ghetele şi cu nuiaua. Venea cu dulciuri sau, în cel mai fericit caz, cu portocale şi cu banane verzi, dacă prindeau părinţii vreo coadă şi fructele nu se terminau în faţa lor.

Acum 24 de ani, pe la ora cînd scriu toate astea, adică miezul nopţii, ascultam Europa Liberă la un radio Mamaia, semidezmembrat, beam coniac Drobeta de la Casa de Comenzi şi mă gîndeam: „Sînt un nemernic, un neom, dacă ei, acolo, la Timişoara… şi eu, aici, la Bucureşti – nimic.“

Trăind într-o lume destul de mică şi de indoor, de filme şi de cărţi, care de multe ori se rezumă la cîteva persoane apropiate şi la propriile gînduri, de multe ori nu-ţi mai dai seama cît de tare te-ai rupt de lumea cea mare, cea „adevărată“. Iar cînd, întîmplător, dai piept cu ea, îţi dai seama cît de tare te oboseşti, cît de puţin îi aparţii, aşa că e mai înţelept să te retragi.

Alexandru Matei a scris o carte nostalgică şi, în acelaşi timp, foarte actuală: O tribună captivantă. Cartea e o istorie ideologică a TVR-ului dinainte de 1989, cu accent pe distorsiunea realităţii şi propagandă.

Oare cine mai merge cu naşul pe tren în ziua de azi? În afară de navetişti, desigur, aceşti călători „de nişă“, pe rute secundare din satele lor pînă la cel mai apropiat oraş, cu Personalul (Regio, pardon!), care încă au pregătiţi în buzunar 2-3 lei şi îi întind pe post de bilet, fără discuţii de prisos, fără negocieri.

Jeff Bezos, fondatorul Amazon, a ajuns pînă hăt, în presa dîmboviţeană, cu declaraţia făcută zilele trecute la 60 Minutes – programul CBS –, menţionînd că magazinul său online testează drone care să livreze marfa la uşa clienţilor. Dronele vor fi operaţionale în patru-cinci ani, a afirmat Bezos.

Ca de obicei, ziua de 1 Decembrie mi-a stîrnit vagi sentimente patriotice, a răscolit ceva în mine, însă la un mod atît de superficial, ca şi cum ai zgîria cu unghia o pojghiţă subţire, sentimentală, sub care nu se află nimic care să vibreze cu adevărat la ideea de Zi Naţională.

Despre revoluţiile de pe Twitter (sau Facebook) s-a scris de nenumărate ori. Am făcut-o inclusiv eu, în această rubrică, legat de protestele din Piaţa Universităţii. La noi, Facebook-ul e mai popular şi a fost mai activ decît blogurile şi Twitter-ul în materie de proteste, nu numai în toamna lui 2013, dar şi în ianuarie 2012.

Cel mai înfiorător punkist pe care l-am cunoscut se numea Fane. O să ziceţi – păi ce, ăsta e nume de punker?! E adevărat, pe lîngă Killeru, Canibalu sau Microb, Fane este un nume cît se poate de paşnic, care nu-ţi trezeşte nici un sentiment anarhic.

Zilele trecute, un ziar central l-a omorît în efigie pe Ilie Şerbănescu, economist, gazetar şi fost ministru în Guvernul Ciorbea, punîndu-i poza la necrologul unui operator TV din Constanţa cu acelaşi nume.

Vîntul prăfos şi fierbinte de iulie îi ridica fusta subţire de vară, dezvelindu-i pulpele albe şi groase, în timp ce se plimba prin Centrul Vechi. La fiecare pas, exclama cîte un „wow!“, se entuziasma la orice clădire într-o rînă, gata să se prăbuşească, încerca să citească firmele într-o limbă necunoscută, le zîmbea puradeilor care o auzeau vorbind în engleză şi-i cereau 1 leu, mîngîia cîini vagabonzi.

V-aţi uitat vreodată la o cutie de DVD-uri cu Seinfeld, Roma sau Breaking Bad, la rînd? Dacă da, suferiţi de o boală numită în engleză binge watching sau binge viewing. Boala nu-i chiar aşa de boală, dar se răspîndeşte tot mai mult şi ar putea fi numită în română, cu aproximaţie, „bulimie de serial“.

Era o modă să fii munţar sau munţoman, aşa cum, într-o vreme, dădea bine să fii karatist. Acum, nu cred că mai este, pentru că n-am mai văzut grupuri mari de tineri în Gara de Nord, cu rucsacuri cît o casă în spate, de care să atîrne cortul, izoprenul, chitara şi ceaunul de mămăligă.

Discuţie interesantă pe Facebook, în cercurile jurnalistice, după apariţia protestelor: cei care au relatat mai mult şi mai cu succes de la marşuri şi celelalte evenimente nu fac jurnalism adevărat – au susţinut cîţiva reprezentanţi ai presei instituţionale.

Mă întîlnesc cu ea (sau cu el) – însă am vagi bănuieli că este, totuşi, o ea – aproape în fiecare seară, pe Calea Moşilor, pe la ora 11, cînd plimb căţelul cel bătrîn şi surd al părinţilor mei. „Vrei o floare?“ Dispare şi o aduce.

Un studiu recent spune că 35% dintre americanii de peste 16 ani au tablete. Ritmul de adopţie al acestor dispozitive este exploziv, iar trend-ul din SUA este, în linii mari, acelaşi cu cel din Uniunea Europeană sau România, chiar dacă în alte locuri, procentul e mai mic de 35%.

Am ajuns tîrziu la Wroclaw, pe la zece seara, un scurt popas în drum spre Cracovia. Oraşul m-a surprins, a apărut în călătoria noastră pe neaşteptate, ca şi cum ar fi ieşit din pălăria unui iluzionist, prin vălătuci de ceaţă.

Televiziunile clasice sînt pe curs de coliziune cu companiile de cablu şi telecom. Schimbările din piaţa media a ultimilor ani plasează furnizorii de semnal din România într-o poziţie privilegiată faţă de grupurile audiovizuale, lucru care poate atrage consecinţe politice şi, cu siguranţă, are consecinţe în privinţa conţinutului.

În casă mirosea a oameni bătrîni, însă nu orice fel de bătrîni – era acel spaţiu locuit de oameni care parcă au încremenit undeva într-o coadă a existenţei lor. Nici nu mor, nici nu trăiesc. Totul era tăcut şi înţesat de obiecte adunate într-o viaţă.

Dintre toate strigările de pe site-urile româneşti – gen Şoc! Senzaţional! Vezi aici! –, una are un regim mai special şi sună vetust: Exclusiv! Ce vă evocă acest cuvînt? Cînd aţi văzut ultima oară ceva cu adevărat exclusiv?

Ce s-o fi ales de fata aceea pe care am întîlnit-o de un 1 mai la 2 Mai, dansînd goală pe plajă, învăluită doar în propriul ei păr incredibil de lung? Şi care a doua zi a ieşit mahmură din cort, iar cînd i-am oferit un nes, mi-a răspuns: „Eu nu beau nimic fără grade!“

Pozele cu orori au început să circule şi pe Facebook-ul românesc. Sînt, mai ales, două: imaginea copilului omorît de cîini şi cea a unui cîine mutilat. Prima e pusă, repusă şi răspusă în circulaţie de cei care cred că maidanezii trebuie eutanasiaţi; a doua – de cei care cred că nu trebuie să te atingi de ei.

Colaboram la o publicaţie pentru adulţi, unde scriam texte destul de cuminţi despre sex, gigolo, stripperi – şi eram plătită bine. De altfel, oamenii luau revista pentru poze, nu pentru articolaşele mele.

Acum cîteva săptămîni, un cunoscut realizator de documentare de călătorie, de pe un post TV specializat, a vizitat Bucureştiul, împreună cu echipa. După ce a fost plăcut surprins de gastronomia şi ambianţa cîtorva locuri gen Hanul Berarilor, prezentatorul şi-a găsit o îndeletnicire curioasă: număratul statuilor din oraş.

În ultima vreme, reality-show-urile de pe posturile noastre TV au devenit destul de confuze. Unii ar putea să creadă că-s „pe bune“, dacă nu citesc anunţul de la final, care trece uşor neobservat – „Acest program este o ficţiune“ –, alţii le pot confunda uşor cu nişte telenovele.

Chioşcurile de ziare sînt aproape goale sau pline cu altceva decît presă. Anunţurile despre încetarea apariţiei unei publicaţii, sau televiziuni şi radiouri care-şi pierd licenţa vin aproape săptămînal. Jurnalismul e, cu siguranţă, pe ducă. Ce se salvează sau ce rămîne din toate acestea?

Se întîmplă uneori, într-un mare oraş sau chiar într-un cartier al lui, să întîlneşti aceiaşi oameni, ca şi cum drumurile voastre s-ar intersecta dinadins, să-i ştii bine din vedere, dar să n-ajungi niciodată să-i cunoşti.

Acest text va provoca o serie întreagă de reacţii politicos-consternate din partea iubitorilor de cărţi, cărţi de hîrtie, în sensul tradiţional al ideii de carte. Totuşi, veţi vedea că înspăimîntătorul Kindle e mai degrabă prietenul, şi nu duşmanul cărţii aşa cum o ştim.

Mi-am petrecut o parte din copilărie la Cluj, iar casa bunicilor mei era un soi de open house pentru vecine, mătuşi, tanti şi femei de prin satele de la marginea oraşului, care, în schimbul unui tiv la o rochie sau modificării unei fuste pe care o făcea bunica mea, la maşina ei de cusut, aduceau ouă şi lapte de la ţară.

Acum mai puţin de două săptămîni, părea că Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) e pe punctul de a cîştiga partida. Proiectul de lege al Guvernului se îndrepta către Parlament, iar USL-ul şi preşedintele Băsescu aveau un consens cu privire la începerea exploatării.

Cum ar trebui să ne comportăm pe Facebook? Să „acceptăm prietenia“ tuturor celor care ne-o cer – din politeţe, din curiozitate –, sau să fim selectivi? Ce cîştigăm în prima variantă? Cel mult un studiu sociologic (şi psihologic) pur personal, care cuprinde diferite tipologii din acest Oracol virtual.

Un lucru cunoscut şi studiat de lingvişti e acela că, în orice limbă, sensurile unor cuvinte se degradează faţă de ceea ce au însemnat în limba de origine sau la formare. Cîteva exemple din limba română spun cîte ceva despre ceea ce sîntem şi istoria care ne-a adus aici.

Înainte de Facebook (e ca şi cum am spune înaintea erei noastre, nu-i aşa?) termenul de prieten era unul clar şi cuprinzător. Un prieten nu putea să fie altceva decît o persoană vie, reală, faţă de care ai afinităţi, sentimente.

Demisia lui Adrian Sârbu din fruntea CME, compania-mamă a PRO TV, a făcut valuri-valuri săptămîna trecută, în presa de toate culorile. Dincolo de subtilităţile legate de business ale anunţului, e un moment bun ca să medităm asupra a ceea ce înseamnă fenomenul PRO.

„Să veniţi la ora 5 la slujbă ca să o vedeţi pe Elena posedata!“ zice părintele Iulian, care ne atenţionase deja, de cum am păşit pragul mănăstirii, că avem un înger pe umărul drept şi un drac pe cel stîng. A sunat ca o invitaţie imperativă la un ceai, de nerefuzat.

Zilele trecute, o jurnalistă de la Realitatea TV m-a sunat pentru un interviu telefonic, referitor la primarul Timişoarei, care anunţă rezoluţii din concediul pe care şi-l face la mare şi, mai mult, guvernează după sondaje de Facebook.