Ai noştri ca brazii
Ca de obicei, ziua de 1 Decembrie mi-a stîrnit vagi sentimente patriotice, a răscolit ceva în mine, însă la un mod atît de superficial, ca şi cum ai zgîria cu unghia o pojghiţă subţire, sentimentală, sub care nu se află nimic care să vibreze cu adevărat la ideea de Zi Naţională. O Zi Naţională pe care am trăit-o, tot ca de obicei, în casă, la televizor, regretînd ca de fiecare dată că nu pică într-un „sezon“ mai cald, cum ar fi de pildă în luminoasa lună mai, cînd românii ar putea să sărbătorească la un picnic decent, sau mai degrabă la un grătar de prost gust.
Să-ţi iubeşti ţara (şi să mori pentru ea) n-a fost niciodată ceva cool sau „la modă“ pentru cei din generaţia mea, ceva cu care să te lauzi. Otrăviţi de frazele bombastice din manualele de istorie şi de română, ne străduiam să ne îndepărtăm cît mai mult, spiritual vorbind, de România, să ne americanizăm, să iubim din adîncul sufletului tot ce ne e străin şi vine din Occident, iar patriotismul era desuet, un sentiment de tata mare. Totuşi, s-a nimerit să avem la un moment dat în gaşcă un prieten care lăcrima la „Deşteaptă-te române!“, se înfierbînta la „Noi sîntem români!“ („Noi sîntem aici în veci stăpîni!“), îi înjura pe unguri „că vor să ne ia Ardealul“, pe scurt, „trăia româneşte“ sau chiar un pic mai mult de atît, căci credea sincer că românii sînt buricul pămîntului, cu ceva influenţe legionare, moştenite de la vreun bunic. Nu-l prea băgam în seamă, îl cam luam la mişto, ne feream să fim în preajma lui cînd începea să peroreze despre neam şi naţie. În rest, bun băiat, mergea pe munte, căci „munţii noştri aur poartă“, cînta la chitară, făcea colecţie de casete cu „muzica popoarelor“ şi visa să-şi deschidă o Etnoteca, adică un club unde etniile să se simtă bine. Mai trist a fost cînd sentimentele lui, de altfel oneste într-o primă fază, s-au politizat şi s-a înscris într-o grupare de dreapta. A încercat să „ne convertească“ şi pe noi, măcar să avem carnete de partid, dacă nu să fim membrii activi, iar eu bănuiam că decizia lui „de a intra în politică“ avea scopuri destul de pragmatice şi precise, cum ar fi să-şi facă ceva relaţii, să prindă un cheag undeva, „printre ai lui“.
Într-o după-amiază de noiembrie, pe la sfîrşitul anilor ’90, cam tot prin preajma Zilei Naţionale, m-am întîlnit întîmplător cu amicul meu prin oraş. „Hai cum mine la un chef!“ L-am privit sceptică. „E... din ăla de-al tău?“ „Da, dar n-o să spun la nimeni că scrii la Dilema!“ „Hai!“ Aşa am nimerit la cea mai halucinantă petrecere din viaţa mea. Se desfăşura undeva într-o vilă din Primăverii şi adunase de-a valma generali în rezervă, în uniforme, pe jumătate mumificaţi, oameni politici dubioşi, foşti lideri studenţeşti din Piaţa Universităţii şi ceva tineret destul de sportiv, dar cu sentimente înalte faţă de patrie, o duzină de adolescente fără culoare politică, îmbrăcate în ii şi fuste scurte, pentru decor. Mulţimea descrisă mai sus încingea hore şi sîrbe de se zguduia cartierul rezidenţial din temelii, tineretul sportiv chiuia şi hăulea, generalii le învîrteau pe fete, mai să facă infarct. Pe mese era cea mai mare abundenţă de mîncare pe care o văzusem pînă atunci, toată cu „specific românesc“ – de la purcei de lapte, la zacuşti şi fasole bătută, însă băutura era în mare parte americană, adică whisky. Din cînd în cînd, se mai trezea cîte unul care să ţină un speech despre adevărata dragoste de patrie, pigmentat cu glumiţe deşănţate la adresa celor care „ne-au vîndut ţara“ (şi erau atunci la putere), ca să se hlizească tineretul. După care, amicul meu schimba caseta (era responsabil cu muzica, din „colecţia sa personală“) şi iar se puneau cu toţii pe hore şi învîrtite. Mă simţeam ba într-un film de Pintilie, ba într-unul de Kusturica, pînă cînd am sfîrşit adormind într-un hol, avînd drept pernă o haină de general.
Mereu, în preajma Zilei Naţionale, îmi amintesc de cheful acela monstru al iubitorilor de neam. Şi mereu sper că grotescul acelor ani a dispărut pentru totdeauna. Cel puţin sînt sigură că generalii ăia sînt de mult oale şi ulcele.
