De ce îmi place să citesc pe Kindle
Acest text va provoca o serie întreagă de reacţii politicos-consternate din partea iubitorilor de cărţi, cărţi de hîrtie, în sensul tradiţional al ideii de carte. Totuşi, veţi vedea că înspăimîntătorul Kindle e mai degrabă prietenul, şi nu duşmanul cărţii aşa cum o ştim.
Momentul în care mi-am dat seama cît de legat sînt de soţia mea a fost cel în care ne-am amestecat bibliotecile, cu cîţiva ani înainte de a ne căsători. Am cărat dintr-o garsonieră din Militari cele cîteva sute de volume pe care le aveam, am dat o parte şi pe restul le-am aranjat cu încăpăţînare pe domenii, limbi, şcoli literare, într-o bibliotecă de stejar, cît un perete, cu rafturi groase de două degete, prima din viaţa mea în care rafturile nu se îndoiau şi n-o luau razna sub grămada de bucoavne pe care am adunat-o. A durat cîteva zile, dar la sfîrşit, lucrurile arătau grozav: orice nou-venit şi-ar fi dat seama, după cotoarele pe care scria Paul Auster sau Vonnegut, că ăla e raftul cu literatură americană. McLuhan şi Chomsky îşi frecau coperţile la comunicare ş.a.m.d. Anul trecut, ne-am mutat într-un apartament mai mare. Am lăsat biblioteca în vechiul loc, cu excepţia cîtorva albume de fotografie şi dicţionare. Restul e pe Kindle.
Nu cred că am fost vreodată ceea ce se numeşte un bibliofil adevărat. În vechiul loc se găsesc nişte terfeloage în alfabet de tranziţie, cîteva ediţii princeps – Geniu pustiu, Trilogia culturii –, o Origine a speciilor foarte veche, care mă face şi azi să mă înfior de calitatea şi durabilitatea hîrtiei din secolul al XIX-lea, de legătura indestructibilă, dar care, în acelaşi timp, te lasă să faci din două pagini opuse o suprafaţă perfect plană, fără să tragi de margini, de oglinda (spaţiul alb din jurul literelor) foarte lată şi literele impecabile, imprimate puţin în relief, datorită tiparului pe plumb, dispărut la noi în anii ’90.
De fapt, cred că ceva asemănător îmi place şi la Kindle, în primul rînd. N-o să descriu aici specificaţiile tehnice, fiindcă le găsiţi peste tot, inclusiv în română, dar ştiţi probabil că e-book reader-ul foloseşte o tehnologie numită e-Ink – tuş electronic, care oferă un contrast perfect (negru pe gri, nu maxim, fiindcă maximul e prea mult). Fonturile sînt foarte bine desenate şi, în plus, poţi să le măreşti sau să le micşorezi cît îţi trebuie. Kindle cîntăreşte cît o carte, dar poate fi ţinut într-o mînă – spre deosebire de iPad – şi răsfoit cu arătătorul.
De fapt, pînă aici, Kindle seamănă foarte bine cu De l’origine des espèces-ul de pe la 1860 şi nu ştiu cît (prima ediţie franţuzească?), pe care îl am dincolo. Însă e foarte diferit de cărţile contemporane din România. Cărţile contemporane sînt paperback, broşate, dar asta n-ar fi o problemă. Problema e că sînt tipărite cu zgîrcenie, cu litere prea mici şi prea puţin spaţiu alb pe margine. Ca să le citeşti ca lumea, trebuie să distrugi cotorul, care pîrîie, se striază şi, eventual, te lasă cu cîteva pagini în mînă. Multe dintre coperte sînt atît de urîte, că stai şi te gîndeşti ce naiba a fost în capul editorului, mai ales cînd a avut la dispoziţie originalul, pe care, în loc să-l preia, l-a aruncat pentru a reduce cartea la discutabila formă canonică a colecţiei cutare.
Deşi e mult mai mult decît carte, în sensul funcţionalităţii, al cizelării, Kindle-ul, împreună cu ceea ce e în el, e mai carte decît cartea oarecare pe care o poţi cumpăra de la Cărtureşti sau de la Bastilia Librarium. Nu cred în mia de volume din apartamentul celălalt ca fiind o formă definitivă, imuabilă, a cărţii, mai ales că în el se află o serie întreagă de variaţii tehnologice insesizabile, dar profunde, de la tipar plan la cărţi făcute pe calculator. Am mai scris despre faptul că suportul pe care se scrie şi lucrul cu care se scrie s-au schimbat de nenumărate ori, de la papirus la pergament şi apoi la hîrtie, trecînd prin pana de pasăre, tiparul cu litere mobile al lui Gutenberg, linotipul, calculatorul. De fapt, la Kindle, se schimbă mai curînd lucrul pe care scrii decît cel cu care scrii, fiindcă tuşul electronic e ceva destul de apropiat de tiparul electronic folosit pentru cărţile de azi.
Din nou, pînă aici, am vorbit de Kindle ca despre o carte. Există însă un adaos de şmecherii tehnologice, care mie, unuia, îmi produc delicii: dicţionarul pe care îl poţi accesa apăsînd pe cuvînt (m-am trezit încercînd asta la cărţi de hîrtie, de la un punct încolo – bineînţeles, fără rezultat), sublinierile şi notele pe le poţi face (pentru a le găsi ulterior foarte frumos aranjate într-un fişier) şi pe care, în fine, le poţi trimite pe Facebook sau Twitter, cînd ceva ţi-a plăcut foarte mult.
Prin 2011, Amazon, fabricantul Kindle, a introdus o altă funcţionalitate grozavă. X-Ray-ul îţi oferă o vizualizare a noţiunilor şi numelor dintr-o carte care duce vechea idee de indice foarte departe. Poţi să te plimbi prin graficul X-Ray, să intri în paginile în care apar numele respective ş.a.m.d.
Sîntem, deci, în viitorul cărţii – cu Kindle? Şi da, şi nu. Dispozitivul e un fel de carte dusă la consecinţe ultime (sau ceea ce pare azi aşa), dar nu e cazul să-l confundăm cu calculatorul, mobilul sau tableta. Dacă aţi ţinut în mînă un e-book reader, aţi remarcat, cu siguranţă, că ecranul e reflectant, şi nu radiant, adică poţi citi din el ca de pe hîrtia imprimată, numai dacă ai lumină de undeva. Mult mai odihnitor pentru ochi decît iPad-ul şi altele asemănătoare – spune toată lumea, chiar dacă studiile care s-au făcut nu cad de acord asupra acestui lucru. În general, comparativ cu coloratele şi luminoasele tablete şi smartphone-uri, Kindle e o maşinărie conservatoare, în primul rînd fiindcă nu are caracteristica numită multitasking. Nu poţi face pe el două lucruri în acelaşi timp, nu poţi deschide două cărţi una peste alta. Iar asta te scufundă în traseul liniar al cărţii, în care trebuie să te mişti înainte, fără distracţie. Jeff Bezos – fondatorul Amazon şi inventatorul Kindle – pare să fi luat cunoştinţă de afirmaţia lui Umberto Eco, care spunea că vor dispărea numai cărţile care se consultă, nu şi cele care se citesc. A fost clar că Eco are dreptate, cînd Wikipedia a îngropat Encyclopedia Britannica. Kindle-ul e viitorul naraţiunii, al comportamentului liniar, fiindcă, oricît de neliniară ar fi pe-alocuri proza în sensul teoriei literare, ea are o curgere de la prima la ultima pagină.
Prin 2010, cînd lansa iPad-ul, Steve Jobs emitea o afirmaţie condescendentă şi foarte discutată despre Kindle: „Amazon a făcut o treabă grozavă. Noi vom merge puţin mai departe, ne vom ridica pe umerii lor.“ Spre deosebire de Kindle, iPad-ul e un dispozitiv mai apropiat de un ecran de calculator sau de televizor. Nu e specializat pentru cărţi, deşi cărţile se pot citi binişor pe el. După trei ani şi mai bine, afirmaţia lui Jobs încă nu are, totuşi, acoperire. De ce?
Caracteristicile în acelaşi timp ezoterice şi conservatoare de pe Kindle nu se regăsesc pe iPad. În schimb, iPad-ul te lasă să faci altceva: cărţi cu un nou grad de interactivitate, imagini mişcătoare, culori, lucruri care în momentul de faţă par copilăroase, dar care ar putea constitui mijloacele unui nou tip de naraţiune şi ingredientele a ceea ce a fost numit book app, carte-aplicaţie sau aplicaţie-carte. Pe iPad poţi găsi, în momentul de faţă, exemple spectaculoase de astfel de cărţi mutante, dar nu şi succese răsunătoare. Stau însă şi mă gîndesc că filmului i-au trebuit 15 sau 20 de ani ca să ajungă la o estetică proprie – cu alte cuvinte, ca să ajungă de la ideea de spectacol de teatru filmat la cadru general, la Charlot şi Crucişătorul Potemkin. Probabil că aşa ceva se va întîmpla şi cu acest gen de obiect media.
Nu ştiu exact ce se va întîmpla cu Kindle-ul în tot acest timp. E posibil ca exemplarul fizic de azi să doarmă, prăfuit, între două cărţi din biblioteca din vechea casă. Totuşi, cred, la fel cu Eco şi Carrière, că n-o să scăpăm de cărţi, că vom continua să citim, de la cap la coadă, litere de cerneală, biţi de calculator sau rînduri scrijelite în piatră, cam tot atît cît ne vom defini ca oameni.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
