Hippioţi mici
Ce s-o fi ales de fata aceea pe care am întîlnit-o de un 1 mai la 2 Mai, dansînd goală pe plajă, învăluită doar în propriul ei păr incredibil de lung? Şi care a doua zi a ieşit mahmură din cort, iar cînd i-am oferit un nes, mi-a răspuns: „Eu nu beau nimic fără grade!“ O fi lucrînd acum într-o multinaţională, o fi avînd doi copii, o fi măritată tot cu un fost doimaist, hippiot, o fi ieşind la proteste ca să salveze Roşia Montană, s-o fi tuns?
Atunci avea 17 ani, iar în aventurile sale de la mare era însoţită mereu de o prietenă mai timidă, ca o umbră. Cînd le entuziasma ceva, spuneau în cor „Ce mişto!“, îşi împleteau una alteia codiţe, ca două maimuţele, îşi pasau sticla de vodcă într-o fraternizare tăcută şi nu se gîndeau decît la următoarea sticlă de vodcă, pînă cînd a apărut unul, George, pe care şi l-au împărţit, tot frăţeşte, vreme de doi ani.
Generaţiile se schimbă, hippioţeala aceea dulce, amorţită, a trecut de mult, cînd citesc blogurile adolescenţilor de azi sau postările lor de pe Facebook, nu mai înţeleg nimic, sînt copii „angajaţi“, care vor să schimbe lumea, să se exprime, folosesc cuvinte gen „problemizează“, vorbesc despre nihilism şi homofobie, fetele mărturisesc cît de lesbiene sînt ele şi se pozează ţinîndu-se de mînă. Şi astea două se ţineau de mînă mai tot timpul, însă la un mod duios, naiv. Nu ştiu cum e mai bine – acum sau atunci.
În ultimul deceniu al secolului trecut, mă obişnuisem, cînd mă mai nimeream prin 2 Mai sau prin Vamă, s-o văd în primele zece minute după ce ajungeam, de parcă ar fi locuit acolo şi m-ar fi aşteptat. Răsărea de undeva şi-mi sărea în braţe, ţopăia fericită în jurul meu ca o căpriţă, deşi de multe ori îmi întorceam capul, sperînd să nu mă recunoască. Dar sigur că mă ţinea minte, doar dormise o dată la mine în cort, fără să o invite nimeni, pe la 4 dimineaţa o găsisem acolo, chircită şi plîngînd de beată ce era sau din cauza lui George sau din cauză că se certase cu cealaltă. Şi atunci, am aşteptat amîndouă răsăritul şi i-am dat sfaturi „de viaţă“, pentru că eram cu trei ani mai mare. I-am spus că George e un tîmpit şi că n-o merită, nici pe ea, nici pe cealaltă, mi-a luat mîna într-a ei şi mi-a zis: „Eşti cea mai bună prietenă a mea!“ Şi mi-a mărturisit că fugise de acasă şi că maică-sa o căuta cu Poliţia, i-a zis o vecină la telefon. Eu, care nu fugisem niciodată de acasă; i-am spus să se întoarcă înainte ca lucrurile să o ia razna. S-a uitat la mine un pic duşmănos, apoi m-a întrebat dacă n-am nişte bani să-şi ia o bere. I-am dat. De atunci, mi-a cerut de fiecare dată cînd mă vedea. Dacă mă suprindea mîncînd pizza, îmi cerea o felie. Dacă pe masă erau cartofi prăjiţi, întreba dacă poate să ia un cartof. Dacă aveam în faţă un pahar plin (cu ceva cu grade, desigur), întindea mîna: „Doar o guriţă!“ Am aflat mai tîrziu că, în argoul lor de mici hippioţi fugiţi de-acasă, eu eram un „sponsor“. Unul neimportant, e adevărat, dar bine de ţinut minte.
Odată, am fost la Portiţa, la capătul lumii, şi nu m-am mirat cînd am găsit-o şi acolo. Cu cealaltă, cu George, cu mica ei gaşcă, se aciuaseră pe lîngă nişte corturi. Săpaseră o groapă în nisip, unde ţineau provizii – pepeni şi brînză. Învăţase să cînte un pic la chitară şi toată ziua chinuia chitara aia, pe plajă, într-o poziţie hippie studiată, cu părul revărsat peste grif. Cînd a aflat că mă cazasem la căsuţe, mi-a spus: „Eşti burgheză!“ A doua zi, a bătut la poarta căsuţei să-mi ceară „un gram de şampon“. Şi bani de o bere.
Am revăzut-o după mai multă vreme, cred că eu deja terminasem facultatea şi începusem să evit destinaţiile gen Vama Veche, nu pentru că s-ar fi „stricat“ ceva acolo, însă era un preaplin. Se plimba cu cealaltă pe la Universitate, ca două şcolăriţe cuminţi. Evazaţii şi iile şi le lăsaseră acasă. Mă pregăteam să-mi întorc buzunarele pe dos şi să zic: „N-am!“ Însă nu mi-a cerut nimic. Mi-a spus doar: „Eşti cea mai mişto hippioată pe care am cunoscut-o vreodată!“ Am vrut să-i spun că nu fusesm nici un moment hippioată şi că doar aşa erau timpurile. Sau poate oi fi fost? Habar n-am.
Sîntem cu toţii hippioţi, rockeri, emo fără voia noastră, şi generaţiile se schimbă. Totuşi, ce s-o fi ales de fata aceea care nu bea nimic fără grade, într-o lume lucidă?
