Casetarul

A fi casetar era o ocupaţie nobilă în anii ’90. Înseamna să fii un soi de stăpîn absolut peste toate muzicile piratate din lume, înregistrate pe vapor sau prin subsoluri, la noi sau aiurea, unele păstrînd încă un nostalgic fîşîit de vinil, altele atît de îndărădnice, încît rupeau banda la prima probă, la primul bairam. Apoi, să le înmagazinezi în carcase de plastic, să le mai pui şi cîte o copertă copiată după cea originală şi realizată cu primele programe de grafică, de pe Pentium 1, sau să creezi propriile compilaţii, în funcţie de mood şi dup-aia să le intitulezi Best of Flower Power sau Rock Balads (că astea prindeau la gagici). Apoi, să stai să vinzi casetele pe soare sau pe ploaie, să te simţi liber şi superior la taraba ta muzicală, în vreme ce alţi întreprinzători ai aceloraşi ani vindeau sutiene, blugi turceşti sau ţigări.

În clasa a X-a, am cunoscut un casetar. Ne-am întîlnit la un chef destul de cuminte, de liceeni, unde el a aterizat din întîmplare şi şi-a petrecut întreaga noapte beat pe balcon. Totuşi, aşa beat cum era, avea ceva de băiat interzis sau, mă rog, de bărbat, la 25 de ani. După o tentativă de dans pe un Doors, mi-a spus şoptit să-l caut la locul lui de casete, iar a doua zi m-am trezit cu un vîrtej în stomac, pe care doar o fată de şaişpe ani putea să-l aibă. Bineînţeles, m-am dus, într-o zi de sîmbătă după-amiază, exact la ora cînd colegele mele de liceu începeau să suspine după acei băieţi confuzi şi cu voci în schimbare pe care îi plăceau, în lipsă de altceva, sperînd c-or să le sune şi că or să le invite la film sau la fast food.

Toneta lui era din tablă, circulară, el stătea pe un scaun mic, ca de DJ, ascultîndu-şi muzicile la un cas vechi, cu baterii. Încă nu se inventase walkman-ul, cel puţin nu la noi, aşa că era cumva firesc să te plimbi de colo-colo cu casul şi cu casetele în traistă. De la distanţă, casetarul, îmbrăcat în geaca lui de Motor şi cu părul lung, blond, prins în coadă, părea că orchestra traficul din intersecţie, molcom la ora aceea, parcă şi pietonii din preajma lui se mişcau coregrafiat. Casetele erau împrăştiate în evantai pe tarabă, sub tarabă erau mai multe cutii goale de bere. „Poţi să pui ce muzică vrei!“ mi-a spus, de parcă tocmai venisem în vizită la el acasă. Am ales la întîmplare un Love Songs, desigur, 5 sau 7, şi am dat peste o melodie bizară, Flash and the Pan, parcă, „Lights în the Night“. De la toneta lui, oraşul se vedea altfel, mă simţeam ca într-o bulă atemporală. Au început să se perinde tot felul de oameni în căutare de muzici felurite: adolescenţi cu şepci întoarse invers, umblînd după rap – I’ve got the power! –, rockeri tineri şi imberbi, cu tricouri cu Slayer şi Megadeth, rockeri bătrîni, care întrebau de Deep Purple în concert, muşterii vechi, care îl cunoşteau pe casetar, dădeau noroc şi aşteptau casetele promise, primele Tom Waits, doar pentru cunoscători, fete care voiau să cumpere pentru iubiţii lor boy bands-uri, Take That şi NKOTB care, de fapt, le plăceau mai mult lor, piţipoance care încă mai ascultau Ace of Base şi hit-ul verii, Jessica Jay – „Casablanca“, cocalari care cereau Generic şi Azur, iar casetarul meu le arunca priviri pline de dispreţ şi le răspundea sec, ca la Alimentară: „Nu ţinem!“ Într-o oră, am dat vreo 20 de casete – „uite că-mi porţi noroc la vînzare!“ mi-a spus el. Şi am început să mă simt şi eu stăpînă peste muzicile piratate de pretutindeni, în timp ce pe cas se derula în play caseta cu Love Songs 5 sau 7, deşi nu era nimic romantic între noi doi. Se lăsa seara, l-am ajutat să-şi strîngă casetele şi să închidă toneta, apoi m-a invitat la o pizza. Stînd la aceeaşi masă, mi-am dat seama că nu prea avem ce să ne spunem. Lumile noastre erau complet diferite, dacă i-aş fi vorbit despre profa de chimie, spaima şcolii, sau despre micile intrigi şi trădări din liceu, probabil că l-aş fi plictisit, iar el, în afara tonetei şi a casetelor lui, era un ins destul de banal: avea un cîine-lup, încă locuia cu părinţii, voia să plece în Germania şi să facă bani.

Aşa s-a sfîrşit o poveste, înainte ca ea, de fapt, să înceapă, iar din acei ani ’90 mi-a rămas o cutie plină cu casete, pe care n-am mai încercat să le ascult de atunci, însă sînt, totuşi, o mărturie că acei ani, parcă de nicăieri şi care nu se mai potrivesc niciunde, au existat, într-adevăr.