Ospătar, să vină plata!
De aproape o jumătate de oră, încerc să-i atrag atenţia şi, cînd am senzaţia că am reuşit, încep să-i fac semne disperate care seamănă cu cele ale unui naufragiat pe o insulă pustie. Dar nu mă vede sau nu vrea să mă vadă, are o privire opacă. Dacă se învaţă ceva în România la o şcoală de ospătari este cum să-ţi ignori clienţii, cum să-i fentezi, cum să te învîrţi aiurea printre mese, prefăcîndu-te că ai treabă, cînd de fapt nu faci nimic, doar aştepţi să ţi se termine tura. Însă fata aceasta – şi multe altele asemeni ei – n-a făcut nici o şcoală. Lucrează pe perioada verii la o terasă, ca să mai scoată un ban. Probabil că a recomandat-o o cunoştinţă patronului, care a ajuns la concluzia că ea corespunde din punct de vedere fizic – singura cerinţă pentru ocuparea postului, şi a angajat-o pe loc. Oricum, nu-şi permite mai mult de două fete la vreo 40 de mese. În seara asta, fata noastră e frumuşică, dar la fel de placidă ca o vacă scoasă la păşunat. De altfel, şi rumegă ceva, o ciunga. Cînd a adus vinul, s-a chinuit vreo cinci minute fără succes să utilizeze instrumentul numit tirbuşon. Trăgea de dop şi se hlizea, pe post de scuze, pînă cînd unul dintre băieţii de la masă s-a oferit să o ajute. Apoi, a început să se fîţîie iar printre mese, fără nici un scop, uitîndu-se prin oameni şi visînd probabil la gagiul ei care a plecat la mare.
În România, chelnerii sînt aceia care ne bîntuie ieşirile noastre în oraş. Cu mici excepţii, n-am văzut nicăieri mai multă indolenţă şi lipsă de empatie între ospătar şi client. Poate şi din cauza faptului că a fi chelner nu este la noi o meserie, e un fel de frecat menta în aşteptarea unui job mai bun. La un restaurant destul de fiţos, de altfel, l-am întîlnit în postura de ospătar pe fostul vînzător de noapte de la un butic non-stop de pe Moşilor. Ne-a recunoscut, s-a bucurat că ne vede, aşa că a fost extrem de amabil, schimba scrumiera din cinci în cinci minute. Nici asta nu e bine la un chelner – să facă exces de zel, că te calcă pe nervi. Ne-a făcut şi conversaţie, deşi nu era nevoie. „Încă două beri la vecinii mei!“ Aşadar, şi la cîrciumă e bine să ai pile.
Într-o altă categorie, intră ospătarii cu state vechi, doamnele trecute bine de 40 de ani care şi-au început cariera pe vremea ailaltă şi care le ştiu pe toate. Îi întîlneşti într-un anumit tip de localuri, unde la jumătate din meniu ţi se răspunde „n-avem!“ şi care au început să cam dispară. Grija acestor doamne, uneori simpatice, faţă de muşterii este una aproape maternă. „Vă mai aduc pîinică?“, „Parcă dumneavoastră aţi comandat micuşorii, nu?“, „Şi la dumneavoastră e berica!“ Însă diminutivarea mîncării poate produce şi ea crampe la stomac.
La Balcic, am cunoscut un chelner, devenise chelnerul nostru. Din a doua zi ne ştia pe nume şi ştia şi care e vinul nostru preferat din localul respectiv, un spumant rose, căruia el îi spunea şampanschi. Nici nu ne aşezam bine la masă, şi el venea cu vinul rece ca gheaţa. „Şampanschi?“, ne arăta sticla şi ne făcea cu ochiul. Probabil că ne credea în luna de miere, însă şampanschi-ul lui era mai bun de sete decît berea proastă bulgărească. Ospătarul era rotofei, chel, pus pe glume, o rupea uşor pe româneşte, ca toţi chelnerii de pe litoralul bulgăresc, de altfel. În prima zi, s-a prins că sîntem „rumînschi“ şi ne-a zis cu un zîmbet pînă la urechi – „Avem mici!“ Nu vrem mici, mici putem mînca şi acasă. În cele din urmă, s-a lămurit că sîntem din ăştia mai sofisticaţi. „Scoica, calamar?“, ne întreba înainte să apucăm să ne uităm în meniu. Într-o seară, l-am întîlnit în singura discotecă (cu manele) din Balcic, unde am intrat ca să ieşim. Dădea din buric cu tricoul suflecat deasupra burţii, făcea echilibristică printre gagici... mare veselie pe capul lui! Avea o seară liberă şi se făcea praf. Cum ne-a văzut, s-a repezit să ne ia în braţe. „Rumînschi!“ Insista să ne facă cinste cu cîte un whisky, dar i-am zis că e tîrziu şi că nu putem rămîne. A doua zi, la restaurant, era atît de mahmur încît abia se ţinea pe picioare, dar tot ne-a servit impecabil cu scoica şi şampanschi. Şi ne-a făcut iar cu ochiul, de data asta conspirativ. Păi, ăştia nu-s ospătari, ăştia sînt oameni, sînt prieteni!
