Jurnalismul - căile de salvare
Chioşcurile de ziare sînt aproape goale sau pline cu altceva decît presă. Anunţurile despre încetarea apariţiei unei publicaţii, sau televiziuni şi radiouri care-şi pierd licenţa vin aproape săptămînal. Jurnalismul e, cu siguranţă, pe ducă. Ce se salvează sau ce rămîne din toate acestea?
Acum, cînd se fac aproape zece ani de cînd Tim O’Reilly a pus în circulaţie globală termenul de Web 2.0, schimbările produse în comunicare de aşa-numita social media pot fi contabilizate. Lucrurile se mută în mare măsură pe Internet şi o bună parte din conţinut este produs chiar de utilizatori, însă un lucru devine clar: principiile care stau la baza jurnalismului, ca metodă, nu dispar. Lucruri ca imparţialitatea, completitudinea informaţiei, stilul de redactare se modifică într-o oarecare măsură, dar rămîn fundamente ale comunicării. În acest caz, despre ce vorbim cînd ne îngrijorăm de moartea jurnalismului?
De dispărut, dispare un model de business. E vorba de jurnalismul finanţat din advertising, fiindcă advertising-ul e din ce în ce mai puţin. În 2013, conform Initiative Media, presa va consuma în România doar 295 de milioane de euro din publicitate, adică 55% din cele 540 de milioane pe care le avea de împărţit în 2008, anul de vîrf. În aceste condiţii, supravieţuirea jurnalismului se leagă, în primul rînd, de tipurile de finanţare disponibile.
● Televiziunea comercială. Posturile private importante continuă să facă o mulţime de bani, chiar dacă în România, de exemplu, PRO TV a avut pierderi în 2012. Din cele 295 de milioane de euro care se vor cheltui în 2013 pe publicitate în media, 183 de milioane rămîn pe TV. Comparativ, presa scrisă a ajuns, în schimb, la un sfert din încasările din 2008, adică 19 milioane faţă de 82. E evident că poţi face mult mai multe cu cele 183 de milioane cheltuite pe TV, chiar dacă televiziunea e un business mai costisitor.
● Branded content. E unul dintre numele pentru show-urile TV, publicaţiile şi site-urile create în jurul unor brand-uri, care îşi fac un gen de marketing creativ prin conţinut. Publicitatea clasică (pagini de reviste, spoturi TV) e din ce în ce mai puţin eficientă, motiv pentru care business-urile încep să cheltuiască bani pentru crearea de conţinut în jurul brandurilor proprii. În varianta TV, i se spune branded entertainment: poate fi vorba, de pildă, de un fabricant de cosmetice ca Sephora, care creează un talent show pentru găsirea unui make-up artist talentat. În print, vorbim de custom publishing sau custom media, adică, de exemplu, de reviste create în jurul unui brand. Mall-ul din Băneasa are revista Styler; în 2011-2012, eu am făcut o publicaţie de media pentru Intact, numită The Industry ş.a.m.d. Pe Internet, poate fi vorba de site-uri ca Experimentalist.ro, de la Grolsch, sau de forumuri ca Spunepebune.ro, pe care l-am administrat acum cîţiva ani pentru Sprite/Coca-Cola. Tuturor acestor lucruri li se mai spune şi content marketing, cu un termen-umbrelă.
Ce cîştigi cu astfel de lucruri e clar: bani. Acest gen de producţie de conţinut e, totuşi, departe de presa relevantă democratic, interesul public şi altele asemenea. Brandurile vor, în general, un gen de conţinut neconflictual, mai aproape de entertainment.
● Jurnalismul sponsorizat. Sună asemănător cu branded content, dar e cu totul altceva. E vorba de burse şi alte tipuri de finanţări, de ordinul miilor sau zecilor de mii de euro, pe care le poţi obţine pentru a face investigaţii sau a crea proiecte jurnalistice complexe. În România, cu aşa ceva se ocupă Rise Project, care, de pildă, a obţinut şi publicat documente confidenţiale ale afacerii Roşia Montană. Dacă vă uitaţi la Fracking.casajurnalistului.ro, găsiţi o poveste despre Chevron şi Bîrlad, realizată cu sprijinul New England Center for Investigative Reporting, al Universităţii din Boston.
● Crowdfunding/donaţii. Softurile open source au o versiune numită donationware, pe principiul „îţi place programul, îl foloseşti, donezi cît vrei“. Acest gen de finanţare s-a extins, în ultima vreme, şi la conţinut. Poate fi vorba de un buton de PayPal pe un blog sau de un site ca We-Are-Here.ro, care strînge bani – de ordinul miilor de euro – pentru proiecte plastice, muzicale, dar şi pentru idei de publishing, pornind de la ideea „finanţat de mulţime“. Saxofonistul jazz Mihai Iordache strînsese, la data la care am accesat site-ul, peste 1000 de euro, de la 43 de finanţatori, pentru viitorul lui album. În schimbul banilor, finanţatorii primesc produsul rezultat şi alte beneficii, în funcţie de suma oferită.
● Paywall/abonamente. Dacă citiţi acest text pe Dilemaveche.ro, e foarte posibil să fi plătit un abonament la site. Dilema veche e, deocamdată, singurul exemplu de succes de acest tip din România, fiindcă a adunat mii de abonaţi. Marile site-uri de afară tind să introducă „zidul de plată“ în diferite versiuni, de la aceea hard, de la WSJ.com (cea mai mare parte a conţinutului cu plată), la variante poroase, ca la NYTimes.com, unde poţi citi un număr de articole gratuite, înainte de a ţi se cere bani.
Abonamentele există de cînd lumea; e drept, însă, în ultima vreme media tinde să se bizuie mai mult pe cititori, din punct de vedere financiar. La începutul acestui an, şi PRO TV, şi Antena Group au avut conflicte cu cabliştii, legat de suma pe care aceştia o plătesc pentru retransmisia posturilor din aceste grupuri. Banii vin, în ultimă instanţă, de la abonaţii de cablu. Tradiţional, acest gen de model de business funcţiona doar pe nişele internaţionale numite pay TV, adică filme, documentare, muzică ş.a..m.d. Mai nou, tinde să se extindă şi la altele. Digi24, de exemplu, este o televiziune de ştiri atipică, lansată şi finanţată de RCS & RDS, care nu are pauze de publicitate.
● Freemium. E mai mult o paradigmă de business decît un gen punctual de finanţare. Termenul a fost popularizat de Chris Anderson în cartea lui apărută în 2009, Free. În principiu, e vorba de o ofertă de bază gratuită, cu suplimente contra cost (free + premium). Poate fi vorba de accesul la arhiva de conţinut, de un număr mai mare de articole (din nou, cazul Dilemaveche.ro, care are o parte din conţinut gratuită) sau de altele.
● Servicii. Pe Internet, site-urile locale de conţinut scîrţîie, din punctul de vedere al veniturilor, în timp ce e-commerce-ul e într-o creştere abruptă. De aceea, publisher-ii inovativi încearcă să genereze business-uri de servicii în jurul brandului de conţinut. HotNews.ro, un independent cu o vechime de 13 ani în piaţă, a pus pe roate Giftbooks.ro, un magazin de cărţi alese cu atenţie, unele, disponibile cu autograf. Este numai una din multele posibilităţi.
● Excelenţa. Nu e un model de business, dar e o soluţie de supravieţuire şi mai mult de atît. Într-un peisaj media din ce în ce mai competitiv, în care banii din publicitate sînt din ce în ce mai puţini, iar tirajele vîndute scad, jurnalismul de excepţie are, în mod curios, mai mare căutare. Dacă ne uităm la săptămînalele din presa anglo-saxonă, Newsweek a fost practic desfiinţat, Time are dificultăţi mari, dar, în schimb, The Economist creşte. În primele luni din 2013, revista a vîndut 1,56 milioane de exemplare pe ediţie, în întreaga lume, cu 5,5% mai mult decît în aceeaşi perioadă a lui 2012. The Economist Group, compania care o editează, raportează pentru întregul an în curs un profit brut de 68 de milioane de lire, în creştere faţă de cele 67 de milioane din 2012. Desigur, asta înseamnă şi un site creativ, produse colaterale rentabile şi multe altele. Însă o poveste de succes de acest tip arată că, totuşi, cititorii de lucruri serioase şi bine făcute există în continuare şi sînt dispuşi să plătească pentru jurnalismul adevărat, la fel ca acum 50 de ani.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
