Jurnalistul implicat şi virtuţile lui
Discuţie interesantă pe Facebook, în cercurile jurnalistice, după apariţia protestelor: cei care au relatat mai mult şi mai cu succes de la marşuri şi celelalte evenimente nu fac jurnalism adevărat – au susţinut cîţiva reprezentanţi ai presei instituţionale. Ba da – a spus comunitatea – este jurnalism, presa veche e vîndută la RMGC – corporaţia care vrea să exploateze minereul de la Roşia –, independenţii sînt singurii care au spus adevărul. Dar, de fapt, unde e el, adevărul?
Discuţia, care reapare în diferite forme ici-colo, între oameni interesaţi, are o variantă standard, referitoare la Casa Jurnalistului, a cărei producţie susţinută de conţinut a fost contrapusă articolelor apărute pe site-urile mari din România. Am mai scris despre Vlad Ursulean, Ştefan Mako şi gruparea de tineri din jurul lor: oameni sub 30 de ani, cu un background teoretic solid, burse la instituţii media celebre de afară şi fără loc de muncă în presa autohtonă. Şi Mako, şi Ursulean, şi alţi prieteni de-ai lor au trecut prin redacţii mari, autohtone şi contemporane, dar s-au ales cu experienţe pe care le puteţi căuta pe Internet şi care nu pot fi descrise ca fericite.
La proteste, Casa Jurnalistului a înflorit. Scriind ori de cîte ori se întîmpla ceva pe Casajurnalistului.ro şi postînd fotografii pe Facebook, Ursulean şi compania şi-au atras un public nu numai consistent, ci şi entuziast, care le-a aprobat relatările pline de culoare şi, da, favorabile protestelor. De cealaltă parte, presa instituţională încasase mai mult decît merita, din motive de „vînzare la RMGC“, corporaţia. Bugetul net cheltuit de RMGC pe publicitate în media autohtonă va rămîne, cu siguranţă, în arhivele RMGC pentru totdeauna, dar, în orice caz, pentru acest total au încasat-o şi instituţii de presă care au încercat să păstreze echilibrul, în ciuda fluxului de bani scurs în aceşti ani dinspre corporaţie spre ziare şi mai ales televiziuni.
E de înţeles obida unora din ziariştii care lucrează (încă) pentru branduri media tradiţionale, în momentul în care au luat act de succesul independenţilor. Producţia acestora din urmă a fost luată la bani mărunţi şi forfecată, cu citate din profesorii de pe la diferitele facultăţi absolvite, cu folos sau într-o doară, de instituţionali. Dar şi cu ziceri de pe Poynter şi alte site-uri ale breslei. Mi-aduc aminte de o ceartă referitoare la două relatări ale aceleiaşi situaţii, întîlnirea dintre comisia parlamentară şi activiştii din piaţă: Gîndul publicase un articol ironic la adresa celor din urmă, în timp ce un trimis al Casei Jurnalistului venise cu o versiune mult mai simpatică despre prezenţa manifestanţilor acolo. Mie, unuia, mi s-a părut mult mai amuzant şi bine scris textul de la Casa Jurnalistului, dar sînt prieten cu Mako şi Ursulean. Şi, în plus, îmi plac protestele. Alea de anul ăsta, mai ales. Deci opinia mea e invalidată de circumstanţe.
Vorbim deci, în primul rînd, de două tipuri de subiectivitate. Pro şi antiproteste. În astfel de situaţii e destul de simplu, fiecare dintre părţi vede numai abaterile de la neutralitate ale celeilalte. Îmi imaginez că treaba asta se petrece, în momentul de faţă, inclusiv pe pagina lui Mihai Gâdea, unde precis există fani convinşi că realizatorul Antenei 3 chiar a fost ameninţat cu moartea şi că Piaţa Universităţii e infestată de „băsişti“. De verificat nu am verificat pagina lui Gâdea, deşi Facebook îmi propune tot timpul să-i dau like, dar eu nu-l like şi nu ştiu ce-ar putea să facă el, Gâdea, pentru ca să-l like.
Aşa e cu opţiunile. La un moment dat, e mai cumsecade să ţi le asumi. Şi atunci, ajungem la a doua dilemă, care opune nu două tipuri de subiectivitate, ci subiectivitatea unei aşa-numite, ipotetice şi scolastice obiectivităţi. De ce numesc obiectivitatea ipotetică şi scolastică? Tind s-o interpretez dinspre epistemologie şi să spun că e mai degrabă calitatea sau însuşirea obiectului. Subiectul cunoscător nu prea are cum fi obiectiv, fiindcă nu e obiect; poate doar încerca să se distanţeze de actul cunoaşterii, să ia o atitudine pe care mi se pare mai corect s-o numesc imparţialitate sau neutralitate. Atitudinea asta a practicat-o şi a teoretizat-o, timp de decenii, presa clasică. E un fel de blazare, ton potolit, concesie – pe care le puteţi vedea în acţiune, de exemplu, pe BBC, dincolo de jovialitatea şi glumiţele excentrice ale prezentatorilor. E un fel de „le-am văzut pe toate“, un imperialism (că tot vorbim de un brand media care s-a inventat pe vremea cînd India era colonie) superior, care asigură şi scriitorului, şi cititorului un confort etic – la urma urmei, destul de alunecos.
Eu unul m-am săturat de genul ăsta de distanţare. Văd că în ziua de azi, pe reţele, nu „vinde“ decît ceea ce e emoţional, asumat, te marchează şi marchează şi cititorul/utilizatorul. Genul ăsta de atitudine, pe care azi îl găsim la Casa Jurnalistului, l-au practicat în trecut şi un Orwell, şi lungul şir de americani puşi în acolada „noului jurnalism“, de către studiile de specialitate. Axioma acestuia, de la Tom Wolfe încoace, e că în relatarea unui incendiu, mult mai interesant e pompierul care a scos un copil din foc decît comandantul brigăzii municipale de stingători de foc.
Există, totuşi, limite între ceea ce e şi nu e permis. Subiectivitatea trebuie în primul rînd asumată, la modul etic. E mai bine să declari de la început ce eşti şi pentru ce militezi. În al doilea rînd, dacă tot e să ne asumăm o astfel de subiectivitate, ar fi bine să ne păstrăm mai aproape de nivelul senzorial, poetic, narativ, şi să evităm situările ideologice. Ideologia s-ar putea să fie un pariu pentru politicieni şi alte specii discursive, dar jurnalismul e prea aderent la realitate ca să însemne aşa ceva. Zilele trecute, un amic mă întreba cum poţi capta interesul publicului. I-am zis că trebuie să găseşti o poveste care să te intereseze, să o spui şi după aceea să tai adjectivele. Cu metoda asta am avut un oarecare succes. Cînd o să aflu ceva mai bun, o să vă spun.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
