Activismul online şi conformismul obscenităţii

Artistul şi disidentul Ai Weiwei a postat de curînd pe Facebook o poză provocatoare, dar care stîrneşte reflecţia. Într-o încăpere gen galerie, un bărbat îşi pozează degetul mijlociu ridicat obscen, în manieră internaţională, dar şi pe alţi doi bărbaţi care la rîndul lor fac acelaşi gest şi pozează o fotografie dintr-o piaţă, în care un al patrulea bărbat îşi fotografiază antebraţul şi degetul arătat unei clădiri impozante, greu de identificat. Ce e tulburător în toată povestea asta?

Despre revoluţiile de pe Twitter (sau Facebook) s-a scris de nenumărate ori. Am făcut-o inclusiv eu, în această rubrică, legat de protestele din Piaţa Universităţii. La noi, Facebook-ul e mai popular şi a fost mai activ decît blogurile şi Twitter-ul în materie de proteste, nu numai în toamna lui 2013, dar şi în ianuarie 2012. Pe alte meridiane, lucrurile s-au văzut mai degrabă pe Twitter.

În lucrarea lui Ai Weiwei nu e însă vorba nici de Twitter, nici de Facebook, ci de poze făcute cu mobilul. Imaginile, care sugerează un şir infinit, ca al celor obţinute în oglinzi paralele, par a aştepta, e drept, să-şi ia zborul din mobile către reţele, dar poza artistului chinez e suficientă în sine. Spune, în primul rînd, ceva despre instinctul de imitaţie, cel care a fost teoretizat de Richard Dawkins în Gena egoistă. În capitolul dedicat memeticii, Dawkins argumentează că şi formele culturale se propagă după un mecanism asemănător genelor. Esenţa invariabilă, repetitivă, a unui lanţ de asemenea forme se numeşte, analog genei, meme. Exemple de astfel de meme-uri sînt trendurile de modă, anecdotele care se transmit dintr-o ţară într-alta cu uşoare modificări şi multe altele. Dar, mai ales, meme-urile se găsesc pe Internet, sub forma binecunoscutelor virale. Cine a văzut originalul şi nenumăratele replici ale lui Ţăran în Spania ştie exact despre ce e vorba.

La fel şi cu gestul celor trei bărbaţi din poza lui Ai Weiwei, plus unul în poza din poză. E un gen de imitaţie care duce imediat cu gîndul la solidaritate. Însă un tip nou de solidaritate, una mediată. Ce-ar fi semnificat o imagine nu cu 3+1 bărbaţi în 1+1 poze, ci cu patru bărbaţi într-o singură poză? Mie, personal, o astfel de imagine îmi sugerează un gen de imitaţie mai ostentativ, chiar prostesc (dincolo de gestul obscen). De ce? Poate pentru că o imagine „dintr-o bucată“ ar fi presupus nu o încăpere decontextualizantă, în care prima poză e agăţată pe neutrul perete de galerie, ci o piaţă, în care cele patru degete ridicate în sus ar fi fost expuse privirilor, deci ostentative, indecente şi contestatare.

Cu alte cuvinte, imaginea mică, cea a unui singur deget, a început să ne spună ceva despre imaginea în care este cuprinsă. E ca-n teoriile lui Gide despre mise en abyme: povestea din poveste contribuie cumva la prima poveste, mai mare.

Dar să continuăm exerciţiul mental. Un bărbat făcînd un gest obscen la adresa unui templu al autorităţii, într-o piaţă, s-ar putea să fie curajos, şi dacă îşi pozează gestul. Patru bărbaţi care fac acelaşi lucru sînt, în schimb, puţin ridicoli. E maimuţăreală. Dar, în acelaşi timp, imaginea provoacă la privitor un anume disconfort. Evident, unghiul îl implică pe acesta (cel mai apropiat deget mijlociu ar putea fi al lui), e, cum se spune la şcoala de imagine, subiectiv. Iar asta contează: dincolo de imitaţia prostească, e şi senzaţia că aşa ceva „nu se face“. De ce „nu se face“? Decenţă pură şi simplă sau conformism politic?

Dacă ar fi decenţa, şi primul gest, cel din poza de pe perete, ne-ar provoca dispreţul, iar despre poză n-ar merita scris, decît, eventual, în felul: „Ai Weiwei a luat-o razna.“ Dar, dimpotrivă, gestul provoacă reflecţie. Exerciţiul mental arată că vorbim despre conformism politic.

Prin punerea en abyme în galerie, disconfortul e atenuat şi rafinat. Apare în schimb altceva neliniştitor, dacă privim totul la modul literal: de ce fac cei trei bărbaţi din galerie acelaşi gest? Ca să şi-l pozeze, e la mintea cocoşului, dar ce efect are aşa ceva într-o galerie? Te văd cei din templul autorităţii, prin poza din perete? Nu. Poţi, în schimb, pune imaginea pozată de tine pe Facebook. Dar asta mai înseamnă protest? Mai există ostentaţia, scandalosul (în sens revoluţionar) din poza-exerciţiu mental şi din poza de pe perete?

Fotografia funcţionează ca un amplificator social, pare a spune lucrarea lui Ai Weiwei, dar ea trebuie arătată altora, ca să funcţioneze. Dacă totul se petrece într-un mediu aseptic, e mai curînd o sublimare sau o disipare a instinctelor politice decît o manifestare propriu-zisă, eficientă, a acestora. Semnatarii de petiţii online, salvatorii de planete şi altele nu fac două parale atîta timp cît din agitaţia lor virtuală nu schimbă lucrurile în esenţă. Şi aşa devine imaginea subversivă. Ai Weiwei îţi spune: „Mai lasă-mă cu activismul tău online de 2 lei, cu telefonul tău scump, care îţi potenţează narcisismul protestatar. Schimbă ceva cu adevărat.“

Internetul poate face asta, dar numai dacă lucrurile se leagă cumva în offline. Şi mai e o problemă – imitaţia, viralitatea, care e cel mai acasă la ea în virtual şi la care merită să ne întoarcem puţin. În Life of Brian, scandalosul film posthippy al celor de la Monty Python, protagonistul e un oarecare trăitor în Iudeea lui Pilat din Pont, pe care toată lumea îl confundă cu Iisus, lucru din care i se trag mari necazuri. La un moment dat, adepţii înnebuniţi îi cer lui Brian să apară la fereastră, pentru a le arăta calea cu o predică. Brian iese şi începe să le explice că nu e nici un fel de profet şi că ei, mulţimea, trebuie să gîndească cu mintea lor.

– Sînteţi cu toţii indivizi separaţi! strigă Brian exasperat.

– Daaa, sîntem cu toţii indivizi separaţi! urlă în cor mulţimea.

– Eu nu… îndrăzneşte un personaj umil din mulţime.

– Sssst! se răstesc toţi ceilalţi.

Internetul e una din cele mai subversive inovaţii din ultimii 50 de ani, fiindcă e construit cel puţin pe două principii care anihilează totalitarismul: răspîndirea informaţiei şi neutralitatea. Dar modul în care se produce coagularea socială l-ar putea transforma în contrariu, într-un viitor pe care încă ne e greu să-l prevedem. 

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).