MASS COMEDIA

Prima oară a venit în România la sfîrşitul anilor ’90, la un soi de multicultural meeting. Mic, negricios, cu origini mexicane, la a doua sau a treia generaţie în State, surîzător, se recomanda: „Jay from L.A.“, apoi rîdea ca şi cum ar fi făcut o glumă bună.

Un bătrîn uscat, adus de spate, dar cu o privire fixă şi pătrunzătoare, merge pe stradă, iar în jurul lui e un roi de tineri cu camere şi microfoane. Din roi se desprinde cîte un posesor de microfon care îl mitraliază pe bătrîn cu întrebări: E adevărat că îl băteaţi pe Mihalache? Ce pensie aveţi?

Nu e cea mai săracă familie din comună, ba chiar, după ce el şi-a găsit în sfîrşit de lucru, am putea spune că face parte din middle class. Înainte, trăiau doar din alocaţiile copiilor şi din ce mai cîştiga el cu ziua, pe la unul, pe la altul, în general bucureşteni cu case de vacanţă.

Despre plagiat s-a tot vorbit în ultimii ani, mai ales în legătură cu politicienii. Dar, undeva sub ştirile de-a-ntîia, în societatea românească există o pînză freatică de fenomene intelectuale (în sens larg), din care se naşte blamata ciudăţenie a copierii neasumate. Un inventar al acestora e util.

Era o singură nebună pe Calea Moşilor şi stătea în bloc cu Alina, colega mea. Ca să intri în blocul ei, trebuia să o iei printr-un gang şi să ajungi în spate unde scările păreau toate nişte intrări de ghene. Era o parcare, o centrală termică, ca la noi la bloc, dar pînă să te dumireşti unde erau scările, te atacau cîinii.

Fie că vor fi împreună, în primăvară, fie că vor fi separat, în primăvară şi toamnă, europarlamentarele şi prezidenţialele vin la pachet cu o încărcătură de ură şi hilar care mă face să mă gîndesc la diferitele dispozitive de mită şi impresionare a electoratului.

Fostă vînzătoare de peşte în hala de la Obor, în prezent preşedintă de bloc, după ce a reuşit s-o dea jos pe doamna profesoară de la trei, apoi regimul totalitar al surorilor Florentina. S-a înscăunat de una singură, căci la alegerile „de bloc“ nu s-au prezentat decît cinci locatari, plus femeia de serviciu care voia o mărire de salariu.

Mama unuia dintre cei trei români cercetaţi pentru furtul de Picasso, Matisse, Monet, Gauguin şi Lucian Freud s-a răzgîndit şi a declarat că nu a ars în sobă tablourile pe care spusese că le-a ars. Pînă cînd se limpezesc lucrurile, să vedem cam ce impact de imagine are, pentru România, întreaga tărăşenie.

„Vrei să-l primeşti pe Iisus în inima ta?“ A sunat discret la uşă, după care mi-a oferit un zîmbet parcă desprins din broşurile cu oameni fericiţi pe care le ţine în mînă. Are în jur de 60 de ani, e mare cît o casă, roşie la faţă, în pragul unui atac de cord, ca şi cum ar fi urcat pe jos cele şapte etaje pînă la apartamentul meu, grăbindu-se să mi-l aducă pe Iisus.

Din motive de criză, site-ul pe nume LinkedIn a fost destul de activ în ultimele luni. Reţeaua socială, caracterizată ca profesională, avea, în februarie 2013, peste 660.000 de utilizatori din România. La ce e bun un astfel de site?

„De 20 de ani, eu lucrez în domeniul curăţeniei“ – se recomandă ea. Mică, neagră, trupul ei seamănă cu un urcior de lut. Burta îi e umflată „de la bere“ (Timişoreana, la PET), în cîmpul muncii bea cot la cot cu concubinul ei, care e zugrav. El zugrăveşte şi repară case, ea vine şi face curat după el, încă 100 de lei intră în bugetul familiei.

Beleaua numită „televiziuni de ştiri“ – în realitate, posturi de propagandă şi sforărie politică – îl deranjează, cel puţin declarativ, pe mai tot românul imparţial. Totuşi, se zice, e o belea de care nu putem scăpa, fiindcă televiziunile fac şi desfac opţiunile de vot, iar sărăcia din piaţa media îi obligă pe tot mai mulţi patroni, jurnalişti şi realizatori să-şi vîndă conştiinţa.

De mai bine de trei luni trăiesc un coşmar urban care, în termeni oficiali, se numeşte „reabilitarea termică a blocului“. Mai concret, blocul în care stau a fost luat în stăpînire, pe termen aparent nelimitat, de o ceată de muncitori care îl împung neîncetat cu bormaşinile, se caţără pe ziduri de le vezi picioarele pe geam cînd ţi-e lumea mai dragă, ciocănesc, meşteresc, comunică unii cu alţii doar prin urlete guturale, de tipul „Măă!“, „Băă! şi „Hai!“.

De ce/la ce ne trebuie TVR? Întrebarea a revenit obsesiv în mai toate discuţiile (avizate) pe care le-am purtat în ultima vreme şi, mai ales, la AraDocs, un colocviu despre televiziunea publică şi producţiile independente, organizat la începutul acestei săptămîni de DocuMentor, asociaţia lui Florin Iepan. Răspunsul la întrebare e destul de simplu, dar merită argumentat în mod serios.

La Zilele Satului, undeva prin judeţul Sibiu, s-au întins mesele lungi din lemn, acoperite cu muşamale cu flori, au început să sfîrîie micii, să curgă bere ieftină, ca la bîlci. Şi, la două mese învecinate, la care se înghesuiau cîte doişpe oameni, am nimerit chiar spate în spate cu el.

Prezenţa la protestele din Istanbul a lui Halit Ergenç, actorul deja celebru în Balcani, care îl joacă pe Soliman Magnificul în hitul Kanal D Suleyman – sub domnia iubirii, nu a fost întîmplătoare. Şi Suleyman, dar şi un alt film turcesc, Fetih 1453, sînt produse cu o profundă amprentă ideologică.

Se spune că şoferii de taxi definesc un oraş, sînt vocile lui. Nu ştiu cît este de adevărat, însă aproape de fiecare dată cînd merg cu taxiul, am senzaţia că citesc din mers o pagină de roman. Bun sau prost, nici nu mai are importanţă.

Zilele trecute, cînd m-am surprins formînd din memorie, pe cifre, numărul unui prieten, am realizat că fac ceva neobişnuit. După ce m-am gîndit puţin, mi-am dat seama că omul nostru are acelaşi mobil de prin 1998-1999, cînd, încă, sunam de pe fix la celular şi trebuia să ţin minte combinaţii de numere. Ce s-a schimbat de atunci?

Într-o vară, la Cheia, toate căsuţele de lemn erau ocupate cu tabere, toate gazdele bune îşi găsiseră deja muşterii. Şi aşa, am nimerit la domnul Ursu, în centru, care avea o casă mare, însă părăginită, de părea nelocuită. Avea în jur de 65 de ani, era văduv de aproape zece.

Echilibrul sau imparţialitatea, buna-credinţă, separarea opiniei de informaţie, a departamentului editorial de cel de business şi alte principii de funcţionare a presei, aşa cum o ştiam sau o doream, sînt de domeniul trecutului. Cele mai de succes televiziuni politice ale momentului – B1, RTV şi Antena 3 – sînt aliniate cu PDL, PSD şi PNL, iar telespectatorii nu pot fi decît simpatizanţi ale aceloraşi.

Pe la Medgidia a început să decojească cel de-al cincilea ou fiert. La începutul călătoriei avusese opt, îmi dăduse şi mie unul, n-am putut să-l refuz. „Bagă la ghiozdan că vin vremuri grele!“ Ce vremuri grele puteau să ne aştepte într-o vacanţă de zece zile la 2 Mai? Însă el era mereu pregătit.

Ştirea arestării directorului executiv de la Antena Group, Sorin Alexandrescu – sub acuzaţia de şantaj –, a aruncat în aer piaţa media din România. Povestea de business din spatele ei e, însă, mai interesantă.

Miki e în anul II la Agronomie şi, în timpul liber, plimbă cîini. Nu pe ai ei, că ea nu s-ar îndura să ţină un cîine în camera de cămin pe care o împarte cu încă trei fete. Îi plimbă pe ai altora, care n-au timp să se ocupe de ei. Oameni cu bani, din Primăverii.

Zilele trecute, emisia unui post pe nume Money TV s-a oprit pentru că postul nu plătise curentul. Fiindcă emisia propriu-zisă se face dintr-un alt corp al Casei Presei decît cel debranşat, Money şi-a cîrpit grila cu reluări, care se pot da de pe casetă sau din calculator.

Madame Legrand avea aproape 80 de ani, era pensionară, însă, de profesie, doctor psihiatru. De cîte ori stăteam de vorbă – eu, cu franceza mea de baltă, cu mici amabilităţi care se rezumau la cîteva fraze –, aveam senzaţia că mă analizează cu ochii ei ceţoşi, de la bătrîneţe, că-mi pătrunde cumva în minte.

Încurajat febril de fani şi plin de fanfaronadă în presa locală, Cezar Ouatu nu a reuşit decît un loc 13 la Eurovision. În schimb, el s-ar putea clasa pe locul I în topul celor mai penibile dintre penibilele noastre prestaţii la concursul de muzică.

Om de serviciu al blocului, bun la toate cînd e treaz. Cînd o ia pe ulei, o bate pe nevastă-sa, Florica, femeie de serviciu la scara cealaltă. De fapt, se bat parte în parte, că şi ea e beată şi dă şi ea cît poate. Pe la ora 7, îi vezi apărînd împreună în parcare, se prezintă la locul de muncă.

Acum vreo săptămînă şi ceva, am nimerit pe un post de ştiri care dezbătea o problemă foarte importantă pentru România: Jeremy Clarkson de la Top Gear s-a luat de noi şi de ţărişoara noastră. Parcă el e mare scofală cu Marea lui Britanie – ricanau analiştii. Dar, pînă la urmă, ce-a avut, domnule, Clarkson cu noi?

În curte era o femeie în jur de 40 de ani, care întindea rufe. O întreb dacă are camere libere, mai întîi în engleză, apoi în română. „Moment!“ Intră în casă şi se întoarce, însoţită de o bătrînică într-un capot cu flori, fără mîneci, cu pielea încreţită, de culoarea nisipului.

Zilele trecute – după ce, mai mulţi ani la rînd, a refuzat să îşi facă cont pe Facebook –, un amic mi-a dat ceea ce pe limba reţelei se cheamă add as friend. A fost, sigur, o mică surpriză. O fi fost amicul ultimul român conectat la Internet, fără user şi parolă pe site-ul albastru? Bineînţeles că nu.

Personajul principal de Paşti este mielul. Sau, mai nou, iedul, însă asta e o chestiune de gust. Chiar încep să mă întreb de ce se face atîta tam-tam de Paşti cu mielul ăsta, de vreme ce, în tot restul anului, oaia – respectiv capra – sînt total ignorate din meniul obişnuit.

Inna – cîntăreaţa – este abonată la topurile de vizibilitate media din ţară, dar face figură separată în plutonul de Pepe, Bianca Drăguşanu, Laura Cosoi şi Dan Diaconescu, prin percepţia de brand curat, hituri lansate şi concerte. În alte ţări, cîntăreaţa este o celebritate minoră.

„Ce mai faceţi, doamnă Mari?“ „Ce să fac? Ce am învăţat. Dacă nu mi-a plăcut şcoala!“ Stă neclintită pe scăunaşul ei improvizat dintr-o navetă goală de bere şi fumează. „Iar s-au scumpit ţigările şi tot nu mă las. Atîta plăcere am!“

Nu m-a interesat niciodată fotbalul. Pe stadion, la meci, am fost o singură dată, pe la sfîrşitul anilor ’90, iar în liceu am jucat mai degrabă baschet. Mi s-a părut dintotdeauna un pseudosport, cu o încărcătură gregară şi ipocrită, un fel de simulare a unei confruntări reale, complexe, echitabile.

Intrăm în sere, la răsaduri. E cald, umezeală, multă linişte. Parcă auzi seva cum urcă din pămînt în tulpinile plantelor. Sevă românească, seminţe din China. Usturoi chinezesc – ăsta a prins cel mai bine –, varză chinezească, castraveţi şi ceva salată de-a noastră. Le vinde la Dragonul Roşu, unde-şi are aprozarul.

O ordonanţă guvernamentală care reglementează relaţia dintre televiziuni, agenţiile de publicitate şi aşa-numiţii advertiseri (companiile care cheltuiesc sute de milioane cu reclama în mass-media românească) a stîrnit polemici vii în cercurile informate din România.

Apăruse pe neaşteptate în gaşca noastră de atunci, oarecum în derivă. Ştiţi cum se întîmplă de obicei – există o gaşcă deja formată, de care se lipesc, periodic, unii sau alţii. De obicei, sînt bineveniţi, pentru că aduc un suflu nou în gaşcă, aceasta avînd, şi ea, rutina ei.

Acum cîteva zile, Adrian Sârbu a fost confirmat în chip de director general al CME, compania-mamă a PRO TV, pînă pe 31 decembrie 2016. Faptul, care e mai degrabă ştire pentru acţionarii companiei, s-a propagat şi în presa generalistă. De ce?

Ne-am urcat în acelaşi tren, la Bruxelles. Era îmbrăcat într-un veştmînt larg în vreo şase culori, pe cap avea o tichiuţă verde. În vremurile copilăriei mele, să vezi un negru pe stradă era un eveniment, aşa că rămăsesem cu o curiozitate, iar la primele mele ieşiri „în Occident“, mă cam holbam la negri ca la nişte făpturi vrăjitoreşti din lumi paralele.

Multele televiziuni numite „de ştiri“, apărute în ultimii ani, au creat o nouă categorie de oameni care apar la TV. Nu e vorba de detestabilii şi detestaţii analişti, ci de mai discretele personaje desemnate cu numele de „moderatori“.

Noi, Popeştii, sîntem mulţi – şi cu toţii avem prestanţă. Să le luăm, de pildă, pe surorile Popescu de la mine din bloc: Florentina, cea mare, stă la şapte; Cameluşa (formulă de alint impusă de ea însăşi) stă la cinci. Amîndouă pensionare, amîndouă celibatare (a nu se înţelege văduve), fiecare cu apartamentul ei, cu viaţa ei.

Ce şanse de supravieţuire are jurnalismul relevant, cîinele de pază al democraţiei, acum, cînd modelul său de business este de domeniul trecutului? Două întîmplări petrecute recent în online-ul românesc dau indicaţii bune despre direcţia în care se îndreaptă lucrurile.

De oarecare vreme, un personaj s-a apucat să ciugulească din cadavrul lui Constantin Brâncuşi. A descoperit că activitatea asta îl face cunoscut şi, astfel, şi-a găsit un ţel în viaţă: să militeze pentru aducerea rămăşiţelor pămînteşti ale lui Brâncuşi din cimitirul parizian Montparnasse în cel sătesc din Hobiţa.

Alegerea cardinalului argentinian Jorge Mario Bergoglio ca Papă, pe 13 martie, i-a surprins doar pe cei care se aşteptau la o alegere nesurprinzătoare, ca să spunem aşa, iar aceştia erau foarte puţini: noul Papă avea şanse mici să vină din Europa, chiar dacă Francisc I e primul Pontif născut în afara Europei, în ultimii 1300 de ani.

Preşedintele juriului la Festivalul de film de la Cannes va fi anul acesta regizorul american Steven Spielberg, iar filmul care va deschide cea de-a 66 ediţie este The Great Gatsby, regizat de australianul Baz Luhrmann, cu Leonardo DiCaprio în rolul principal.

Consiliul Naţional al Audiovizualului organizează, în ultimul timp, mese rotunde pe teme legate de audiovizual. În mod normal, astfel de seminarii sînt, precum ştim, inutile – oamenii se întîlnesc să vorbească, bifează un „eveniment“, apoi pleacă liniştiţi acasă, iar problemele dezbătute rămîn neschimbate.

Proaspăt întors dintr-o călătorie în Republica Moldova, am suficiente amintiri-detaliu ca să mă pot gîndi la o imagine alcătuită dintr-o succesiune de detalii. Fiindcă e vorba de o ţară atît de apropiată de a noastră, genul de exerciţiu pe care-l propun mai jos devine un fel de oglindă pe care poţi s-o aşezi în faţa României.

Mulţi vorbesc despre degradarea mediului audiovizual de la noi şi despre vina pe care o au televiziunile pentru îmbolnăvirea morală a societăţii noastre. În plus, unii invocă nevoia de educaţie şi de cultură şi sînt convinşi că posturile TV ar avea o datorie în acest sens.