România plagiatoare şi rădăcinile ei
Despre plagiat s-a tot vorbit în ultimii ani, mai ales în legătură cu politicienii. Dar, undeva sub ştirile de-a-ntîia, în societatea românească există o pînză freatică de fenomene intelectuale (în sens larg), din care se naşte blamata ciudăţenie a copierii neasumate. Un inventar al acestora e util.
Plagiatul a fost o temă de notorietate pe la începutul anilor ’90, pe cînd Eugen Barbu încă trăia. Printre acuzaţiile la adresa acestui scriitor e şi o frază memorabilă de la vremea respectivă, a lui Nicolae Manolescu. Înainte de a decide dacă domnul Eugen Barbu e un mare scriitor sau un scriitor mai puţin important, trebuie să vedem dacă acesta e sau nu e scriitor, cît din opera lui e copiată – spunea pe atunci criticul literar. Întreaga povestea avea şi o încărcătură politică, fiindcă răposatul scriitor era plimbat la vremea respectivă de Corneliu Vadim Tudor ca o relicvă făcătoare de minuni, pe la evenimentele României Mari.
Următorul moment public e prin 2003, cînd Evenimentul zilei a început să publice informaţii legate de Mircea Beuran şi manualele franţuzeşti după care acesta şi-a copiat lucrările. Pentru ca, mai nou, acuzaţi de aşa ceva, adesea cu argumente serioase, să fie premierul Ponta, dar şi un fost ministru al educaţiei, Ioan Mang, sau Laura Codruţa Kovesi.
● Tradiţia şcolară. Ar fi ciudat dacă numai politicienii ar fi plagiatori. Numele de mai sus sînt din categoria celor expuse politic, de unde şi apariţia lor în prim-plan, chiar dacă în unele cazuri există dovezi serioase, incriminatoare. Dar lucrurile pornesc încă din sistemul şcolar.
Acum cîţiva ani, aveam de jurizat un număr de texte pentru un concurs cu tematică UE, destinat liceenilor şi studenţilor. Într-o seară, tîrziu, am deschis articolul uneia dintre participante. Nu-mi amintesc ce nu mi s-a părut în regulă, dar am luat un fragment de două-trei fraze din textul respectiv şi l-am căutat pe Google. Ei bine, era plagiat dintr-un soi de dicţionar al instituţiilor europene. Iar participanta era o persoană cu un CV ireproşabil, atîta cît se poate vorbi de asta la o vîrstă fragedă. Am descalificat-o, dar îi acord o circumstanţă atenuantă: probabil că n-a ştiut ce face.
Sau, la fel de probabil, a crezut că aşa se face. De vină e bine cunoscutul accent pus pe memorare în învăţămîntul românesc. E vorba de celebrele comentarii literare învăţate pe dinafară din cărţi (sau, pe vremuri, din caiete olografe împrumutate de meditator), care asigură succesul la examenul de literatură. Netul românesc e plin de site-uri de „referate“, de fapt subiecte de-a gata, mediocre sau chiar mai rău. Foarte probabil, „referatele“ sînt materia primă a unui gen de lego cu paragrafe, pe care e tentat să-l facă, în producţiunile proprii, mai tot elevul sau studentul fără aptitudini deosebite sau chef de treabă.
La asta se adaugă mania copiatului la examenele pe care, în lipsa cunoştinţelor, le treci degeaba, şi balamucul creat în fiecare an de Bacalaureat şi supravegherea acestuia. Sau lucrările de diplomă şi doctoratele traficate prin anunţuri lipite nonşalant pe stîlpi.
● Plagiatul involuntar şi copy-paste-ul. Înapoi la tînăra participantă la concursul pe tematică UE, ea nu e nici pe departe singura care a făcut aşa ceva. Acum cîţiva ani, în epoca de glorie a blogurilor, în online-ul anglo-saxon apărea discuţia despre aşa-numita piraterie involuntară. Pe scurt, era vorba de preluarea de conţinut (mai ales, fotografii) de pe site-uri relevante, fără citarea sursei şi fără acord. Analiştii fenomenului înclinau către ideea că cea mai mare parte dintre vinovaţi nu conştientizau ca atare faptul că fotografia cu Jennifer Lopez sau materialul preluat cu copy-paste şi fără sursă înseamnă, în ultimă instanţă, piraterie. Întreaga poveste nu se referă în mod special la România, dar e semnificativă pentru vremurile în care trăim. Există şi agregatoare de conţinut care oferă plusvaloare, ca News.Google.com. Dar, cel puţin în media de la noi, nu e vorba numai de asta. Ci şi de faptul că majoritatea canalelor profesioniste de informaţie se hrănesc preponderent din surse electronice comune, care se reduc la agenţii de presă şi la comunicatele instituţiilor. Toate acestea umplu, uniform şi nediferenţiator, paginile electronice ale majorităţii publicaţiilor, în pseudo-articole regurgitate rapid şi necritic de editorii excedaţi, într-un mod care a fost numit churnalism.
● Plagiatul-neplagiat. Ovidiu Eftimie de la Times New Roman, multă vreme corespondent local de Braşov, mi-a atras atenţia asupra unui lucru interesant. În oraşul de unde a venit, există un obicei pe nume „Junii braşoveni“, un fel de defilare anuală, cu iz de ritual precreştin, a unor tineri. Căutaţi-i pe Juni pe Wikipedia în română, veţi afla despre ce e vorba. Apoi luaţi cu copy un paragraf şi căutaţi-l la rîndul lui pe Google: deşi acesta a început să elimine aşa-numitul conţinut duplicat, s-ar putea să-l găsiţi într-o sută de alte locuri – mai ales site-uri de turism, bloguri, publicaţii locale.
În cazul Wikipedia, intervine doar o problemă de reputaţie. Celebra enciclopedie electronică îşi oferă textele la liber, integral, fără obligativitatea citării sursei. Totuşi, a semna cu nume propriu aşa ceva e dubios.
● Acuzaţiile şi isteria. Mai tipic româneşti sînt scandalurile care apăreau acum cîţiva ani tot pe bloguri, în privinţa unor clipuri de pe YouTube. Încăierările se legau de faptul că un anume clip fusese postat în premieră de X, iar Y îl preluase şi el fără să menţioneze faptul că fusese postat de X. La vremea respectivă, YouTube era mult mai plin de fragmente TV, clipuri muzicale şi alte tipuri de conţinut piratat decît astăzi. Deci, de fapt, şi X, şi Y piratau, adesea, prin intermediarul de pe YouTube, ceva produs de un terţ. Dar asta nu-i împiedica să îşi dispute nişte merite.
Pînă aici, e vorba doar de orgoliu şi neştiinţă. Dar, după cazul Beuran, acuzaţiile de plagiat au început să fie folosite cu premeditare, pe canalele media majore, cu concursul editorului. N-are nici un rost să pomenesc numele. Într-o societate în care plagiatul ar avea un statut clar, în jurul lui ar exista mai puţină isterie.
● Contextul cultural. E mai degrabă o problemă de filozofia culturii, dar lucrurile merg înapoi pînă la formele fără fond ale lui Maiorescu şi Eminescu. Nu e întîmplător nici faptul că acesta din urmă a avut un plastograf celebru, pe nume Octav Minar, dacă ne gîndim că plastografia e un fel de plagiat pe dos. Într-un sens, cultura noastră este inevitabil postmodernă, de la 1848 încoace şi chiar dinainte. E clar că nici nu are cum fi altfel. Imitaţia onestă şi conştientă are virtuţile ei. Problema e cînd aceasta e necinstită sau involuntară. O observaţie pe care Sorin Cucerai a postat-o pe Facebook merită citată: „Problema plagiatului lui Ponta este neinteligibilă şi nerelevantă pentru 85% dintre români (de fapt, pentru mai mulţi, fiindcă există destui absolvenţi de facultate care nu înţeleg ce înseamnă să plagiezi şi de ce plagiatul dovedeşte lipsă de onestitate intelectuală).“ Cucerai se referea la eficacitatea acestei probleme ca temă de campanie a PDL. Dar, tocmai de aceea, ar trebui poate o petiţie pentru introducerea plagiatului în programa de română.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
