Nouă criterii de judecat presa
Echilibrul sau imparţialitatea, buna-credinţă, separarea opiniei de informaţie, a departamentului editorial de cel de business şi alte principii de funcţionare a presei, aşa cum o ştiam sau o doream, sînt de domeniul trecutului. Cele mai de succes televiziuni politice ale momentului – B1, RTV şi Antena 3 – sînt aliniate cu PDL, PSD şi PNL, iar telespectatorii nu pot fi decît simpatizanţi ale aceloraşi. Moderatorii nu moderează, ci manevrează, iar talk-show-urile, în loc să reprezinte o căutare dialectică a adevărului, sînt adesea un mecanism de omologare a unor scenarii şi a unor enunţuri politice emanate de către consultanţii de partid. Într-un astfel de peisaj, rişti să suspini inutil după onestitatea şi curajul jurnalistic, succesul financiar care asigura independenţa presei, rolul acesteia de cîine de pază şi mecanism de satisfacere a interesului public. Sau, dimpotrivă, poţi deveni indiferent, pentru a culege doar ceea ce (mai) e distractiv, lipsit de greutate politică, fără legătură cu binele comun. Şi cum nici una dintre alegeri nu duce, în ultimă instanţă, nicăieri, este poate momentul să căutăm nuanţe şi diferenţe în atitudinile şi poziţiile participanţilor reali la bal(et)ul media, aşa cum sînt în România, în 2013.
● Ferească Dumnezeu de excesul de zel. Dacă proprietarii media şi managementul sînt adesea rău intenţionaţi, a nu scrie/filma/vorbi la comandă e foarte greu. E problematic ca un profesionist să se conformeze unor atari comenzi – şi totuşi, cazuri există destule. În schimb, e de-a dreptul oribil ca acelaşi profesionist să se arunce în execuţii, parti-pris-uri, imnuri de laudă cu voluptate şi aplomb.
● Marii moralişti sînt plini de bube. Adesea, în România, funcţionează un fel de lege empirică, conform căreia cele mai gălăgioase voci de moralişti sînt ale oamenilor cu probleme de CV, păcate, interese ascunse. E un fel de „Hoţul strigă «Prindeţi hoţul!»“, pe stil nou.
● Cei care insultă sau calomniază se dau de gol. Ceea ce îţi poţi imagina rău despre un altul depinde de propriul traseu moral. De multe ori, mizeriile evident mincinoase care se spun pe seama cuiva au mai multă legătură cu păcatele celui care le spune.
● Violenţa de limbaj e dubioasă. Are de-a face cu excesul de zel sau cu hoţul care strigă după hoţ, dar e mai degrabă un criteriu retoric decît de fond. La şcoala de presă, se învaţă că pamfletarii din clasa Arghezi sau N.D. Cocea aveau un limbaj violent. Este aşa, dar acum trăim într-o altă lume, în care violenţa vine din altă parte – din rigolă. Constatarea referitoare la N.D. Cocea sau la Arghezi e o scuză pentru ca toţi mahalagiii ajunşi pe ecran să înjure, să spumege şi să-şi dea ochii peste cap caragialeşte, protejaţi de eticheta „pamflet“. Acest gen de strategie atrage un public numeros, dar cam de aceeaşi speţă cu „pamfletarul“.
● Transparenţa e bună. Jurnalistul clasic nu avea alt contract decît cel cu cititorul, prin intermediul publicaţiei sau al televiziunii la care lucra. Nu avea voie să primească nici măcar cadouri de la PR-ul companiilor. Azi, el e o specie tot mai rară şi tinde să fie înlocuit de analist, specialist, pundit, consultant – care, în cazul fericit, vine cu o perspectivă de insider asupra chestiunii discutate. Totuşi, se spune că în ziua de azi nu mai poţi trăi în afara conflictelor de interese. Iar atunci, cei care îşi declară afilierile nu trebuie blamaţi, ci mai degrabă respectaţi.
● Publicitatea nu poate fi evitată, dar poate fi marcată. Acum 50 de ani, ziarele şi revistele trăiau în primul rînd din tiraj, iar televiziunile publice erau singurele care emiteau. Reclama conta de-abia în al doilea rînd. Acum, nu mai e aşa. Nu mai există doar pauze de publicitate şi pagini de reclamă, ci şi advertoriale, plasare de produs, branded content, native advertising, posturi cu plată pe bloguri, postaci de companie pe Facebook. Tu, cititorule/telespectatorule, nu ai cum să scapi de ei cît timp nu vrei să fii cel care finanţezi presa. (E adevărat, aşa cum arată, ţi-ai strica banii pe ea, dar asta nu te scoate din hăţiş.) Toate tipurile de reclamă şi parareclamă enumerate mai sus nu pot fi excluse din piaţă. Problema e ca ele să fie, ca şi în cazul persoanelor, transparente, adică marcate ca atare. Cine nu face asta ar trebui să-ţi dea de gîndit.
● Cine se pricepe la orice nu se pricepe la nimic. Ecranele sînt pline de oameni ca Monica Tatoiu, Hanibal Dumitraşcu, Marius Pieleanu, Corneliu Vadim Tudor. Invitaţii de meserie au răspunsuri la orice, sînt în temă cu privire la orice, pot sta cu oricine altcineva-n studio. Dar boala se prelungeşte şi la editorialiştii români, într-un alt mod. Ei, editorialiştii, ţin neapărat să scrie despre Traian Băsescu, chiar dacă lucrează la departamentul de sport sau la cel de sudoku. Iar de la Traian Băsescu la orice nu e decît un pas. Ca să ai o oarecare credibilitate, trebuie să te ocupi cu ceva, să te fi specializat într-un domeniu. În caz contrar, discursul tău nu e pentru oamenii inteligenţi.
● Ratingul mare e bun, tirajul mare e bun. E drept, Click! nu e tocmai o gazetă care ţine sus stindardul interesului public, la fel cum Românii au talent nu se ocupă de geopolitică. Dar de la un grad de popularitate încolo, trebuie să oferi lucruri care devin într-un fel sau altul benigne şi exemplare. Nu poţi face 26 de puncte de rating numai umilind în direct nişte pipiţe, la fel cum nu poţi vinde un ziar numai porcăindu-i pe inamicii politici. Există prejudecata că produsele media populare sînt stupide. E şi nu e aşa. Faţă de toţi cei care se laudă cu rating-uri de 3 puncte, de parcă l-ar lua pe Dumnezeu de picior, tabloidele de succes şi marile show-uri de la televiziunile comerciale arată mult mai respectabil. Creează cel puţin impresia că trăiesc pe propriile picioare, financiar vorbind, ceea ce e totuşi o garanţie.
● Nu există ziare, ci ziarişti. Paginile de opinii din presa românească sînt infestate de violenţă, interese ascunse, grafomanie. Acolo, în editoriale, se fac jocurile, iar culoarea editorialelor dă culoarea ziarului. Restul e de multe ori altfel. Căutaţi investigaţiile adevărate (atîtea cîte mai sînt – şi nu pe cele cu „a intrat în posesia unei înregistrări/unor documente“), ştirile exclusive, muncite, reportajele scrise cu talent. Există oameni care reuşesc să-şi facă treaba admirabil şi în cele mai nenorocite spelunci media. Dacă vă întrebaţi de ce nu se duc în altă parte, puneţi-vă problema unde s-ar putea duce. Regula se aplică şi la grilele televiziunilor, unde, mai rar, apar oaze neverosimile.
Toate cele de mai sus sînt, încă o dată, constatări empirice. Nu-mi trece prin cap să înlocuiesc cu ele Codul Deontologic şi nici nu cred că astfel de consideraţii pot justifica ticăloşiile unora. Am încercat doar să propun o alternativă la scîrba pe care publicul are dreptate să o simtă în faţa a numeroase dintre realizările unei bresle pe cale de dispariţie. Care scîrbă riscă, în ultimă instanţă, să-l priveze de ceea ce ar avea, totuşi, nevoie, măcar în formă ideală: o media puternică, inteligentă şi cinstită.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
