Surorile Florentina
Noi, Popeştii, sîntem mulţi – şi cu toţii avem prestanţă. Să le luăm, de pildă, pe surorile Popescu de la mine din bloc: Florentina, cea mare, stă la şapte; Cameluşa (formulă de alint impusă de ea însăşi) stă la cinci. Amîndouă pensionare, amîndouă celibatare (a nu se înţelege văduve), fiecare cu apartamentul ei, cu viaţa ei. Pentru că personalitatea uneia e dominantă şi pentru că, într-un mod doar de ele înţeles, cele două coexistă doar una prin cealaltă, le vom numi „surorile Florentina“.
Aparent, surorile Florentina sînt două doamne independente. Se vizitează de două-trei ori pe zi, vizite în adevăratul sens al cuvîntului, adică nu doar coborît sau urcat două etaje în capot şi-n papuci şi sunat intempestiv la uşă – „Eşti bine?“ Uneori, vizitele sînt anunţate cu un telefon înainte, căci amîndouă au UPC. Florentina coboară cu o feliuţă de tartă cu fructe. Cameluşa urcă cu medicamentele pe care le-a primit de la fiul ei, din străinătate. Să nu vă imaginaţi că tot timpul e un du-te-vino cu liftul. Vizitele se desfăşoară la ore decente, uneori precise. Cum ar fi vinerea, cînd se uită împreună la Românii au talent.
Florentina merge greu, cu o cîrjă metalică; în rest, e vioaie şi pe fază, iar cînd are ceva de spus, de aflat, de iscodit, parcă se împiciorongeşte brusc. Cîrja are multiple întrebuinţări, este o mică extensie utilă. O ajută cînd gesticulează sau se lasă pe ea cînd rosteşte mai apăsat un cuvînt. Tot cu cîrja a alungat din scară o pisică ce se aciuase aici. Stătea lipită de calorifer şi mieuna ca s-o bage cineva în seamă. Nici mîncare nu voia, doar un pic de atenţie. „Ce ne trebe pisici în bloc? De ce nu le luaţi acasă, dacă le iubiţi atîta?“
În pas cu vremurile pe care le trăim, Florentina le trimite, pe mail, pensionarilor din lista ei de prieteni (la mine ajung la a doua mînă, prin maică-mea, cu care a făcut schimb de adrese) slideshow-uri cu: frumuseţile naturii, ţări exotice, animale de casă în ipostaze amuzante şi bancuri, unele cu tentă uşor licenţioasă – adică apare cuvîntul „sex“.
În schimb, Cameluşa nu le are cu netu’. Ea e o fire mai retrasă şi merge cu privirile în pămînt, asta pentru că nu vede bine şi e atentă mai mult la picioare. De auzit, însă, aude tot. Are un soi de lămpaş al ei, deasupra uşii, pe palier, care se aprinde între orele 18 şi 22. Şi, din proprie iniţiativă, e responsabilă cu ghena. Să fie curată, primenită, să existe cutia „pentru sticle şi borcane“, pe care ea a inventat-o. Cînd o întrebi ce face, e bolnavă. „Am mîncat nişte vinete şi aşa de tare m-a durat ficatu’... Dar să nu-i spui Florentinei, că se supără pe mine!“
Spre deosebire de Florentina, Cameluşa are, în schimb, un companion. Îl cheamă tot Popescu – domnul Popescu. O vizitează o dată sau de două ori pe săptămînă. Deşi sînt amîndoi singuri, n-au alte gînduri. Domnul Popescu stă cu un nepot student, căruia îi găteşte şi îi spală. Cameluşa nu poate ieşi din confortabilul nucleu „surorile Florentina“. Aşa că au o relaţie modernă. La un moment dat, domnul Popescu şi-a rupt un picior şi n-a mai dat pe la ea ceva vreme. Cameluşa a suferit în tăcere, dar nu i-a dat prea multe detalii Florentinei despre ce a păţit bietul domn Popescu. Am senzaţia că Florentina e un pic geloasă pe el.
În fiecare sîmbătă dimineaţă, un taxi se opreşte la scara blocului. Surorile Florentina, una cu ochii-n pămînt, alta manevrîndu-şi cu dibăcie cîrja, pleacă împreună undeva. Îmi amintesc mereu de poezia cu „Miaunel şi Bălănel erau doi pisoi la fel...“ Două fiinţe diferite, dar inseparabile, pentru care bătrîneţea are un singur sens: împreună. N-am aflat niciodată unde se duc – este micul şi singurul lor secret.
