O familie middle class
Nu e cea mai săracă familie din comună, ba chiar, după ce el şi-a găsit în sfîrşit de lucru, am putea spune că face parte din middle class. Înainte, trăiau doar din alocaţiile copiilor şi din ce mai cîştiga el cu ziua, pe la unul, pe la altul, în general bucureşteni cu case de vacanţă. Ea n-a muncit niciodată, a avut grijă de copii. La un moment dat, s-a înscris într-un partid, filială de sat, sperînd că de acolo o să mai pice ceva, măcar ulei şi făină. N-a picat; în schimb, partidul a dus-o în excursie, 20 de kilometri mai la deal, pînă la Sinaia, la un soi de „congres“. Era pentru prima dată cînd părăsise comuna în ultimii zece ani. Şi-a cumpărat un tricou de 2 lei şi o fustă de 5 de la unicul second hand local, special pentru acest eveniment. Dacă ar avea bani, şi-ar pune dinţi.
Deşi nu vede cu un ochi, el e un bun meseriaş – sau cel puţin aşa susţin vecinii care îl recomandă. Se pricepe la orice – zidărie, tîmplărie, instalaţii, acoperişuri, iarnă dă zăpada de pe aceleaşi case de vacanţă, ale celor însăriţi. „Venetici!“, cum le zice el, însă fără răutate şi nu le-ar spune-o în faţă, căci şi-ar pierde pîinea. Pe lîngă bani, acceptă şi „cadouri“ – pantofi sau cămăşi vechi, odată s-a ales chiar şi cu un computer antic, care încă funcţiona, dar ce folos, „dacă ei n-au net?“ Căci băiatul cel mare de-asta îşi dorea computer, ca să se joace. Băiatul e „prinţul“ familiei, nu face nimic toată ziua, nu-şi doreşte nimic de la viaţă. Uneori, cînd taică-su mai lucrează ceva prin curte, el se întinde pe o pătură şi doarme. Odată, l-au trimis în vacanţă la un unchi de la Ploieşti, să mai cunoască şi el lumea. A venit după trei zile, nu i-a plăcut, căci unchiul îl pusese la treabă, să-i spele maşina. Şi s-a pus din nou pe pătură, în curte, ca să doarmă. Sora lui e mai harnică, măcar merge după pîine, vine din centrul comunei cu cîte zece pîini de 80 de bani în sacoşă, că sînt multe guri de hrănit. A rămas repetentă de trei ori, însă e frumoasă de pică. Părinţii speră c-or s-o mărite curînd, să plece la casa ei. Fata cea mică are doar 6 ani, la toamnă va merge la şcoală.
El cînd n-are de muncă, bea, ca mai toţi bărbaţii din comună. Nu e alcoolic, e băutor spre beţiv. Îşi ia bere la PET şi aruncă PET-urile goale pe uliţă, ca să nu vină cu ele acasă şi să-l vadă nevastă-sa, că-i face scandal. Ea spală haine în curte, într-o covată, o dată pe săptămînă. Toţi copiii sînt rufoşi. Au avut iepuri, dar n-au fost în stare să-i ţină, prea multă bătaie de cap. Apoi, au avut găini care stăteau mai mult pe uliţă, scormonind după rîme. Le-au tăiat şi le-au mîncat pe toate. Cînd o întrebi pe ea ce găteşte, spune că face ciorbă. Se agaţă de poarta ta, nu mai zice nimic, că nu ştie ce, dar tot nu-i vine să plece. Socializează aşa, pe muteşte.
Copiii şi-au dorit un căţel. La început, l-au avut pe Max, corcitură de labrador. În cîteva luni, ajunsese numai piele şi os, iar noaptea urla de foame. La un moment dat, a rupt lanţul şi a plecat în legea lui de cîine, să caute o viaţă mai bună. Apoi, a fost Bobiţă. Cînd prinde ocazia, evadează din curte şi cerşeşte mîncare la casa unor bucureşteni. Într-o seară, băiatul stătea pe trepte şi se uita la stele. „Ce faci?“ „Mi-am luat cîine. Sînt fericit. Mi-a luat tata lup alsacian. A dat pe el două milioane“ (tata tocmai îşi găsise o slujbă). „Păi, nu-l aveai pe Bobiţă?“ „Ba da, o să-l ţin şi pe Bobiţă pînă la moarte.“
Toată lumea din comună ştie că, de ani buni, această familie middle class „fură curent“ de la stîlp, dar nimeni nu zice nimic. În fiecare iarnă, de Crăciun, casa lor prăpădită şi curtea sînt împodobite cu mii de beculeţe, ca-n filmele americane. Probabil că se vede din spaţiul cosmic.
