De ce ne trebuie TVR
De ce/la ce ne trebuie TVR? Întrebarea a revenit obsesiv în mai toate discuţiile (avizate) pe care le-am purtat în ultima vreme şi, mai ales, la AraDocs, un colocviu despre televiziunea publică şi producţiile independente, organizat la începutul acestei săptămîni de DocuMentor, asociaţia lui Florin Iepan. Răspunsul la întrebare e destul de simplu, dar merită argumentat în mod serios.
Motivul pentru care argumentele sînt necesare e că TVR e departe de a fi simpatic pentru – sau iubit de – publicul românesc. Telespectatorul român e agasat de faptul că e obligat să dea 4 lei pe lună (sau 11 euro pe an) pentru un post care nu-i oferă nici un fel de satisfacţii, ba chiar e politizat şi în cădere de rating încă dinaintea ratingurilor şi a people meter-elor. E drept, britanicul dă 175 de euro pe an pentru BBC, iar neamţul – 216 de euro – şi telespectatorii din aceste ţări sînt mîndri să cheltuiască aceşti bani. Dar, e clar, nu e cazul nostru.
Pentru consumatorul autohton de televiziune, lucrurile arată atît de rău în materie de TVR, încît idei ca desfiinţarea şi reînfiinţarea acesteia – sau apariţia unei a doua televiziuni publice, ca în ţările numite mai sus – au circulat inclusiv la modul serios. Privarea TVR de taxă a fost o temă populistă aruncată în piaţă de politicieni, iar renunţarea la abonamente ar fi ceva apropiat de desfiinţare. Între timp, guvernul grec a desfiinţat, pur şi simplu, ERT, radioteleviziunea din această ţară, din motivul unei risipe de 300 de milioane de euro pe an. Angajaţii ERT s-au mobilizat şi au continuat să emită benevol, lucru pe care îl făceau şi luni, cînd scriam aceste rînduri, deşi guvernul trimisese poliţia să oprească un emiţător de pe muntele Hymettus, cu trei săptămîni înainte. Valul de simpatie în favoarea ERT e oarecum o indicaţie despre felul cum ar arăta lucrurile într-o ţară fără o televiziune publică.
Întrebările despre utilitatea unor instituţii de tipul TVR nu se pun, prin urmare, numai la Bucureşti. Există şi la Bruxelles socoteli conform cărora pentru astfel de servicii se cheltuiesc, în Europa, peste 25 de miliarde de euro, iar acestor bani li s-ar putea găsi o întrebuinţare mai bună pentru cetăţeni.
Dar toate acestea sînt chiar un prim argument în favoarea unei televiziuni publice: dacă politicienii nu o vor înseamnă că ea le face servicii – chiar dacă e controlată şi neperformantă, ca în România.
Misiunea ideală a unui serviciu public de televiziune e clară: să educe şi să funcţioneze în chip de cîine de pază al democraţiei. WNET – o staţie a reţelei publice PBS din SUA – a formulat recent această idee, într-un mod sclipitor. Televiziunea newyorkeză a lansat o campanie de panotaj cu postere la reality show-uri fictive, cu titluri ca „Războiul andrelelor“ sau „Măritată cu un mim“. În dreapta lor, poanta era decriptată foarte simplu: „Faptul că aţi crezut că e vorba de o emisiune reală spune destule despre starea actuală a televiziunii.“
Cu alte cuvinte, o televiziune publică, mai puţin supusă imperativelor comerciale, funcţionează, în primul rînd, ca un factor de echilibru al pieţei media. În Germania sau în Marea Britanie, ARD-ul, ZDF-ul sau BBC-ul au poziţii dominante şi se află chiar în poziţia de trendsetter al pieţei TV. Există însă şi modele precum cel american, unde serviciul public are o finanţare mai mică şi o istorie mai scurtă şi, în consecinţă, rivalizează cu reţele de cablu ca History Channel, a cărui versiune europeană au început să o aprecieze şi românii, de cîteva luni.
Chiar şi în America, unde există standardele de excelenţă ale PBS, lucrurile nu arată tocmai ideal din punctul de vedere al ofertei TV. Despre creşterea Fox News, postul de televiziune al republicanilor, s-a vorbit destul de mult şi negativ în ultimii ani. CNN sau MSNBC sînt acuzate, dimpotrivă, de simpatii democrate. Curios, piaţa TV din România seamănă cu cea din SUA, şi nu cu cea din Germania sau Maria Britanie. Ceea ce ne duce cu gîndul la o caracteristică mai îngrijorătoare a acesteia – aşa-numitele televiziuni de ştiri. În România, TVR-ul nu e în pericol iminent de a fi desfiinţat, dar, paradoxal, pe undeva, s-a cam desfiinţat singur. A pierdut poziţia dominantă pe care o avea, istoric, prin management prost şi politizare. Asta a creat premisa apariţiei unor posturi ca Realitatea TV sau Antena 3. În 2013, cele trei forţe politice importante au, fiecare, cîte o televiziune prietenă şi vizibilă: B1, RTV şi Antena 3. Posturile fără simpatii clare în momentul de faţă, ca Realitatea TV, au performanţe de rating mai proaste. Altfel spus, publicul se împarte şi el la trei, tot după simpatii – sau mai degrabă antipatii, îndelung hrănite de realizatori violenţi şi politicieni. Cumva, piaţa nu e capabilă să se regleze singură, şi nu e vorba doar de tabloidizare, ci şi de aşa-numitul bias politic.
Rezolvă ceva, într-un astfel de context, o televiziune publică mediocră şi costisitoare? Da, cît timp poţi fi optimist în privinţa viitorului. Numit politic, ca toţi predecesorii, Claudiu Săftoiu a reuşit, cumva, să închidă două posturi fără audienţă (Info şi Cultural) şi să concedieze peste 600 de angajaţi. Cu o viclenie necesară, fostul director SIE a obţinut şi o ordonanţă de guvern pentru aceste măsuri economice, adică un sprijin politic fără care s-ar fi sufocat de mult. Sigur că toate acestea nu au cum să facă nici TVR-ul, nici pe Claudiu Săftoiu simpatici. Cînd am povestit pe Facebook ce se întîmpla la AraDocs, nu numai Săftoiu, ci şi Tudor Giurgiu, şi el fost preşedinte – director general al TVR, au fost singurii care au provocat strîmbături şi mesaje ofensatoare.
De ipotetica redresare a TVR se leagă şi evenimentul care s-a petrecut la Arad. DocuMentor, organizatorul, grupează producători ca Florin Iepan şi Alexandru Solomon – fondatori –, dar şi Anca Puiu sau Ada Solomon. E vorba de oameni care au realizat proiecte pentru Discovery Channel sau filme de ficţiune premiate cu Ursul de Aur. Şi care nu au acces, în momentul de faţă, la televiziunea naţională. Săftoiu şi Irina Radu au fost prezenţi la colocviu, iar ideile schimbate pot duce, oricît de plat sună asta, la reînnodarea legăturilor dintre acest gen de realizatori şi TVR. Deci, la o calitate mai bună a programelor de pe televiziunea publică. Adică, în momentul de faţă, principala problemă a acesteia.
Pentru ca măsurile de criză să nu fie arbitrare sau insuficiente, TVR trebuie să poată arăta, cît mai repede, cîteva succese de audienţă. De la venirea echipei Săftoiu, posturile publice au funcţionat pe o grilă de avarie (aproape numai reluări), după care, din primăvară, au început să intre pe post diferite emisiuni realizate de somităţi interne ale TVR, majoritatea cu cuvîntul „România“ în titlu. Poate şi din motive de imagine proastă şi marketing insuficient, aceste emisiuni nu au produs nici recorduri de rating, nici aşa-numitul buzz sau succes de reputaţie.
În principiu, cea mai rapidă cale pentru ca televiziunea publică să se credibilizeze este lucrul cu realizatori independenţi, cu portofoliu, capabili să creeze excelenţă. La ritmul în care merg lucrurile, probabil că echipa Săftoiu nu va avea de arătat nimic faimos în toamnă. Cea mai mare problemă a actualei conduceri TVR a rămas calitatea conţinutului şi rămîne de văzut dacă ea va găsi o cale de a crea aşa ceva în timp util. Fiindcă presa şi politicienii nu vor fi în nici un caz clemenţi. Iar a cere de la plătitorii de taxă un fel de cec în alb e, totuşi, nedrept.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
