Cenzură şi branded content
Ce şanse de supravieţuire are jurnalismul relevant, cîinele de pază al democraţiei, acum, cînd modelul său de business este de domeniul trecutului? Două întîmplări petrecute recent în online-ul românesc dau indicaţii bune despre direcţia în care se îndreaptă lucrurile.
Povestea nu poate începe decît cu o mantră care a acaparat MIPTV-ul din primăvara trecută, de la Cannes. Cel mai important subiect al celui mai important tîrg de televiziune din Europa a fost aşa-numitul branded entertainment sau branded content. E vorba de un trend nou în producţia de conţinut, care conţinut, mai nou, se construieşte pornind de la valorile brandului respectiv şi strategia de comunicare a aceluiaşi. Vi se pare artificial sau de nerealizat? Atunci aflaţi, de pildă, că un domn pe nume Alex Gemini, care făcuse în Franţa Big Brother pentru M6, s-a dus într-o zi la Sephora, binecunoscutul fabricant de produse de îngrijire şi frumuseţe, cu o idee de show pe nume The Beauty Academy. Compania a cumpărat ideea, fără intermediari de felul agenţiilor de publicitate, iar show-ul s-a lansat în China, cu beneficii considerabile de imagine, de unde s-a răspîndit în mai multe locuri.
Nu vă mai plictisesc cu poveştile de succes din străinătate, fiindcă găsiţi un articol destul de concludent, despre întreaga poveste, şi pe Wikipedia. Remarcaţi doar că branded content e un pas mai departe faţă de product placement, plasarea produselor pentru reclamă în diferite programe. Şi aceasta e o noutate relativă, faţă de clasicele pauze de publicitate, în care spoturile de reclamă se înşiră ca mărgelele pe axa timpului şi gonesc publicul din faţa televizorului.
Se întîmplă aşa ceva şi în România? Într-o oarecare măsură, da. Aici survin cele două poveşti pe care le anunţam la început. Mă veţi ierta dacă vă voi furniza o relatare personală, fiindcă sînt proiecte ale unor apropiaţi de-ai mei. Sau, de fapt, sper să pot fi mai concludent tocmai fiindcă îi ştiu bine pe toţi cei implicaţi.
Prima poveste se referă chiar la soţia mea, Ana-Maria Caia, care e producător TV. Împreună cu prietenul nostru Răzvan Marc, ea a pus pe roate, prin 2005, o emisiune care vă sună poate cunoscut: Bazar, de pe TVR 2. Emisiunea a mers atît de bine, încît a făcut peste 100 de ediţii, dar, de la un moment dat, TVR a fost mult prea ocupată să producă tot felul de aiureli, pentru ca să mai găsească bani şi pentru Bazar. În schimb, reluările se-nvîrt şi fac rating şi în ziua de azi.
Cum nici la televiziunile comerciale nu există bani pentru astfel de show-uri, Răzvan şi Ana-Maria au căutat un sponsor, pe care l-au găsit la Procter & Gamble. Fairy, cel pe care-l ştiţi din reclame, are comunicarea online în plan, aşa că Ana-Maria a construit o serie de povestioare de cîteva minute, intitulate Lumea într-o farfurie, pe care le puteţi vedea pe YouTube, de cîteva zile. E vorba de materiale cu Răzvan Marc, nu numai mare călător, ci şi mare mîncăcios de felul lui, de unde ideea de cooking travel, format care îmbină elemente culinare cu turismul. Cele cîteva zeci de episoade au fost filmate în Thailanda şi Vietnam şi, atîta cît ştiu eu, toată lumea e mulţumită.
A doua poveste autohtonă e diferită. Dacă aţi auzit cumva de un grup informal, iconoclast, grav şi în acelaşi timp amuzant, pe nume Casa Jurnalistului, atunci îi ştiţi, poate, şi pe Vlad Ursulean, Ştefan Mako şi Victor Ilie. Trei gazetari foarte tineri, dar care dau dovadă de un talent remarcabil.
În paralel cu tentativele lor de a face un jurnalism cum nu (se) mai poate în România, cei trei s-au apucat de branded content pentru berea Grolsch. Ei şi alţi prieteni aveau de publicat texte pe un site numit Experimentalist.ro, pe care Grolsch îl finanţează. Pe la jumătatea lui martie, au publicat un reportaj de la o autopsie de la Facultatea de Medicină. Textul, de un umor macabru, e foarte bine scris, genul care-i face să rîdă pe cei cu stomac mai sănătos. Însă nu textul era problema: Casa Jurnalistului a găsit de cuviinţă să ilustreze povestea cu poza unui răposat cu burta despicată.
Bineînţeles, Grolsch s-a sesizat, a dat textul jos de pe Experimentalist, iar Ursulean, Mako şi toţi ceilalţi au sărit în sus şi au început să acuze Grolsch de cenzură, pe Facebook, dar, la un moment dat, şi Facebook a scos poza respectivă din propria reţea.
Reacţiile, multe ale unor oameni care au legătură cu meseria, au fost împărţite. Unii nu înţelegeau de ce Casa Jurnalistului, a postat astfel de lucruri pe un site care aparţine e al unui brand. Alţii au subscris la acuzaţii şi i-au aplaudat pe autori, fiindcă aceştia au renunţat la colaborare, în urma incidentului.
În povestea cu Grolsch, fiecare are dreptatea lui. Un brand cu o strategie de comunicare foarte curajoasă, şi adesea reuşită, nu merită desigur o asemenea bombă cu ceas pe site, iar Grolsch a ales probabil răul cel mai mic, scoţînd reportajul şi declanşînd incidentul. Însă Ursulean, Mako, Ilie şi restul Casei Jurnalistului au şi ei – ca în bancul cu rabinul şi ţuţerul – dreptatea lor: sînt oameni care, în scurta lor carieră, au fost marginalizaţi prin redacţiile mari. Mustind de talent şi cu o pasiune fanatică pentru jurnalism, au lecţiile făcute la capitolele despre libertatea de exprimare, presiunea advertiser-ilor ş.a.m.d. Dorinţa lor de a face absolut tot ce le tună pe o platformă ca Experimentalist poate părea ciudată, dar se leagă de un gen de aspiraţii care stau la baza democraţiei.
Bineînţeles că Grolsch n-are nici o vină pentru falimentul mondial al presei, dimpotrivă. Soluţii ca ale acestuia sau ale Fairy sînt printre puţinele colace de salvare ale unei industrii în care – spune un studiu Pew recent – 16 dolari din presa scrisă devin 1 dolar pe Internet.
E adevărat, brandurile au în general o retorică optimistă şi legată, sub o formă sau alta, de consum. Şi mai puţin de politică, penalul care se amestecă pînă la confuzie cu politica în ţările estice, interesul public şi altele asemenea. Faptul în sine nu e rău şi nici condamnabil, fiindcă acelaşi interes public nu e nicidecum treaba brandurilor. Pentru asta trebuie să existe presă, iar pentru presă trebuie să existe public, care să o vrea.
