Gazda noastră de la Cheia
În 2013, avem agenţii de turism, zboruri charter, vacanţe personalizate, all inclusive la Albena, safari în Kenya, birdwatching în Delta Dunării. În anii ’80, aveam „gazdele noastre“ de la Constanţa sau din Buşteni, cu care se lua legătură la telefon, la începtul verii, ca să ne rezerve cele mai bune camere, alea „cu vedere“ la Cruce, cu baie separată sau cu un pat dublu, care să nu-ţi rupă oasele.
Într-o vară, la Cheia, toate căsuţele de lemn erau ocupate cu tabere, toate gazdele bune îşi găsiseră deja muşterii. Şi aşa, am nimerit la domnul Ursu, în centru, care avea o casă mare, însă părăginită, de părea nelocuită. Avea în jur de 65 de ani, era văduv de aproape zece. În fiecare zi, îşi avea drumurile lui solitare, secrete. Pleca în zori, cu o pălărie pe cap şi o raniţă în spate. Unii spuneau că merge singur, de nebun, pe munte. Alţii credeau că are treabă jos, în oraş, la Măneciu, la o ibovnică. O babă care îl cam plăcea se jura că l-ar fi văzut la Mănăstirea Suzana, cum se ruga cu evlavie pe la icoane. „Ciudat nea Ursu ăsta!“ ziceau „cheienii“. În plus, era venetic, de pe la Văleni. Ursuz, vorbea puţin şi în doi peri.
„Eu nu prea închiriez, dar dacă aţi rămas pe drumuri, ce să vă fac? Asta e camera, dacă vă convine, bine, dacă nu, e treaba dumneavoastră!“ Două paturi cam şubrede – ca şi casa, de altfel – mobilă veche, plină de praf. „Puteţi să faceţi şi focu’, dacă vă e frig, e treaba dumneavoastră! Doar să nu daţi foc la casă... Ei, staţi sau plecaţi?“ Stăm, ce să facem, că în altă parte n-avem unde să ne ducem, doar înapoi la Bucureşti. „Uite şi baia! Puteţi să faceţi şi duş, e treaba dumneavoastră!“ Ne dă cheia şi nu-l mai vedem pînă a doua zi dimineaţă, cînd stătea în curte, pe o bancă, mestecînd un fir de iarbă şi uitîndu-se la cer. „Eu zic să nu mergeţi azi pe munte, că se strică vremea. Dar, mă rog, e treaba dumneavoastră!“
Prea mult nu ne-am intersectat cu domnul Ursu. Era gazda ideală: nu insista să facem conversaţie, nu ne povestea viaţa, nu ne atrăgea atenţia că am udat pe jos în baie, nu eram obligaţi să împărţim brînza de la stînă cu el, doar pentru că ne-a dat voie s-o ţinem în frigider, totul era treaba noastră. Ne simţeam ca la un hotel – de mîna a paişpea, e adevărat, însă eram liberi. Seara tîrziu, îl mai auzeam trebăluind prin curte. Dispoziţia i se schimba brusc. Uneori fluiera, alteori cînta în toată regula, ceva despre un cuc sau din corul vînătorilor: „Vînînd, noi petrecem o viaţă ferice şi la, la, la.“ Nu cînta rău, tot n-aveam radio sau televizor, însă trebuia să existe un motiv – pe care l-am descoperit în a treia zi, în pivniţa unde teoretic n-aveam ce căuta – practic, uşa era veşnic deschisă, ca o invitaţie – vreo două sute de sticle de vin. Vechi, licoros, degustat de părinţii mei cîte o sticlă pe seară: „La cîte are moşu’, nu se prinde!“ La vîrsta aceea, habar n-aveam că un astfel de vin, băut în tihnă, la momentul potrivit, putea să-ţi transforme o vacanţă oarecare într-una memorabilă. Iar dimineaţa, proprietarul vinului părea să aibă un surîs complice.
Din vara aceea, domnul Ursu a devenit „gazda noastră“ de la Cheia. Nu trebuia sunat înainte, pentru că nu închiria niciodată la nimeni, în afară de noi. „Veniţi, nu veniţi, e treaba dumneavoastră! Pe mine aici mă găsiţi...“ Tot acolo găseam şi vinul care, ca-n poveşti, nu se împuţina niciodată. Casa se dărăpăna de la un an la altul, în curte creşteau bălării, domnul Ursu îmbătrînea, se ramolise un pic, era din ce în ce mai ursuz, însă la fel de discret şi cu treaba lui. Mi-am amintit de el de curînd, cînd am trecut prin Cheia, iar pe locul casei lui apăruse o vilă.
