Televiziunile de ştiri ca superstiţie
Beleaua numită „televiziuni de ştiri“ – în realitate, posturi de propagandă şi sforărie politică – îl deranjează, cel puţin declarativ, pe mai tot românul imparţial. Totuşi, se zice, e o belea de care nu putem scăpa, fiindcă televiziunile fac şi desfac opţiunile de vot, iar sărăcia din piaţa media îi obligă pe tot mai mulţi patroni, jurnalişti şi realizatori să-şi vîndă conştiinţa. Argumentul cel mai frecvent pentru această teorie e fulminanta evoluţie a Antenei 3. Şi totuşi, lucrurile nu sînt ce par a fi.
Prin 2009, campania electorală prezidenţială a început să se vadă ca un meci Băsescu – televiziuni, cu celebrul episod de pe Realitatea TV, al copilului pe care s-a spus că l-a lovit. Atunci, politicienii au conchis destul de rapid că media are un rol de influenţator foarte important în privinţa opţiunii de vot. Tot din tabăra prezidenţială, în acele vremuri mult mai unitară, au început să apară idei ca aceea formulată de Elena Udrea: PDL-ul avea a se lupta nu cu o opoziţie bicisnică, ci cu două televiziuni de ştiri.
Între timp, cu Antena 3, dar fără Realitatea TV – rămasă fără Sorin Ovidiu Vîntu şi scindată în două –, opoziţia bicisnică a cîştigat alegerile la un scor zdrobitor, de 59-60%. Politicienii PDL, ARD, din Noua Dreaptă, Mişcarea Populară ş.a.m.d. au luat act de radicalizarea suplimentară care s-a petrecut pe Antena 3, pentru a conchide că Dan Voiculescu taie şi spînzură, în continuare, cu a sa televiziune.
Explicaţia e una dintre cele mai confortabile pentru perdanţi. Eu, unul, n-am văzut oameni mai convinşi de rolul nefast-persuasiv al Antenei 3, decît simpatizanţii opoziţiei. Cred, cu alte cuvinte, că o Andreea Pora e mult mai sigură de eficienţa propagandistică a unui Mihai Gâdea decît Mihai Gâdea. În afară de politicienii care au pus în circulaţie teza, există oare şi date hard pe care să ne bazăm?
Sondajele de opinie ar fi printre puţinele dovezi palpabile. Dar, de ceva vreme, caut o cercetare despre eficienţa propagandistică a Antenei 3 şi n-o găsesc. Aş vrea să văd răspunsuri clare la întrebări clare, de felul: „V-a determinat ceea ce se spune/face la Antena 3 să votaţi cu USL?“ Însă nu am văzut aceste răspunsuri. În lipsa lor, ne vom ajuta cu ce avem. În noiembrie 2012, Barbu Mateescu publica, pe blogul său, Sociollogica.blogspot.com, o analiză care tindea să arate contrariul. Din 16 milioane de alegători, Mateescu scădea, în primul rînd, publicul Antenei 3, estimat la 4 milioane, şi electoratul ARD (PDL, plus sateliţi), de 3 milioane, pentru a conchide că rămîn 9 milioane de români care nu se uită la Antena 3 şi nu votează ARD.
Era înainte de alegeri. Pe 9 decembrie, votanţii s-au dovedit în număr de 18,2 milioane, nou motiv de scandal – estimarea lui Barbu Mateescu era mult mai decentă. Dintre cele 7,7 milioane de alegători prezenţi, pentru USL au votat cam 4,5 milioane. S-au uitat chiar toţi la Sinteza zilei?
Presupunînd prin absurd că au făcut-o, tot nu putem vorbi de schimbarea intenţiei de vot, în sensul că acei oameni au dat, într-o zi, pe Antena 3 şi au fost convinşi de Mihai Gîdea şi Mugur Ciuvică să abandoneze tabăra lui Traian Băsescu. Şi ce facem cu cele peste 10 milioane de votanţi care n-au participat la alegeri? Erau toţi la Românii au talent? I-a îndemnat preşedintele să boicoteze scrutinul, cu succes? De unde, de pe Etno TV? De pe Facebook?
Sinteza zilei şi alte emisiuni de top ale Antenei 3 au un public de 4-5-600.000 de telespectatori pe ediţie. În realitate, audienţa totală a acestei televiziuni e considerabil mai mare, probabil peste estimarea de 4 milioane a lui Mateescu. În măsurarea de ratinguri, există un termen numit reach, care se referă la numărul de telespectatori care au dat cel puţin o dată pe postul respectiv, într-un anumit interval de timp (15 sau 30 de zile). Acest reach se situează, probabil, undeva peste 5 milioane, în cazul Antenei 3. Dar, din nou, e vorba de o categorie de telespectatori încă mai difuză, opusul fidelilor, pentru care un Gâdea sau un Ciuvică sînt mult mai greu un lider de opinie.
Nu am intenţia de a nega cu totul eficienţa propagandistică a Antenei 3 – sau a RTV sau B1, astăzi. Dar pînă la studii care să ateste contrariul, a face din această televiziune un fel de superpartid e o gogoriţă, pusă în circulaţie de o parte a spectrului politic. Dacă toate cele de mai sus nu par convingătoare, gîndiţi-vă puţin la OTV. Acolo, lucrurile sînt mult mai clare: PPDD s-a născut chiar din ea, din televiziune, şi a ajuns la 14 procente. Adică un milion şi ceva de alegători. Fără OTV, PPDD n-ar fi fost nimic. Sau mult prea puţin, fiindcă putem lua în calcul doar expunerea pe alte medii (ulterioară OTV) şi aparatul din teritoriu, destul de pricăjit, al acestui partid. Prin urmare, de ce se discută atît de mult despre Antena 3 şi atît de puţin despre OTV?
Nu am spaţiul necesar să dau aici explicaţiile pentru succesul OTV/PPDD. Dar, în primul rînd, teza „Antena 3, superpartidul“ e convenabilă pentru tabăra prezidenţială. Nu numai că justifică acceptabil un eşec de proporţii, cel de la uninominalul din 2012, ci furnizează şi un sac de box, în scandalurile politice ale prezentului. Şi, mai presus de toate, pentru politicienii de opoziţie, televiziunile neprietene au devenit un fel de superstiţie. La fel ca şi cele prietene. La fel ca pentru cei de la putere.
Dincolo de imperative raţionale de comunicare, ministrul, deputatul sau baronul local român se duce la televizor ca la spa, în căutarea unui masaj catodic sau a unei băi de pixeli. În 2009, Traian Băsescu, omul cu cel mai puternic discurs din România, surprindea pe toată lumea, luînd la rînd posturi ca Etno TV, OTV sau B1 TV – cel din epoca Radu Moraru. Ce miză cantitativă aveau aceste apariţii? Cîteva sute de mii de oameni, cel mult. Zeci de mii, pe Etno.
Televiziunile politice au încetat de multă vreme să mai creeze probleme interlocutorilor din studio. Dacă e vorba de demolat pe cineva, preferă s-o facă în absenţă. Sau, dacă politicianul adversar catadicseşte să apară în emisiune, se întîmplă ceea ce s-a întîmplat între Mihai Răzvan Ungureanu şi Mihai Gâdea. Un măcel de semn contrar. Probabil, moderatorul român nu poate ţine piept politicianului român, fiindcă e la remorca acestuia, iar pseudoformaţia lui profesională s-a petrecut în vremuri grele, în care a trebuit să fie prietenos cu invitaţii şi duşmănos doar cu cei absenţi.
Dar, în superstiţia-paranoia pe care (şi-)o hrănesc în privinţa televiziunilor de ştiri, politicienii le-au găsit acestora, curios, o întrebuinţare. Posturile afiliate funcţionează, într-adevăr, în sistemul politic, dar numai pe măsura importanţei pe care le-o atribuie chiar el, sistemul politic. Sînt pîrghii importante de negociere pentru spectrul partizan. Aşa cum am mai spus-o, teoria conspiraţiei se adevereşte numai cînd creează conspiraţii, iar în cazul nostru, a făcut-o. Pisica pe care i-o arată postul X demnitarului Y, spaţiile pe care le oferă cu largheţe Z TV lui W sînt evenimente nu numai printre politicieni, ci şi printre puţinii comentatori politici echilibraţi şi oneşti care au mai rămas. Alegătorul e la berărie sau se uită la X Factor. Însă România politică se tăvăleşte într-o mîzgă de electroni şi acţionează în consecinţă.
Cei care se plîng de atîta vreme de Antena 3 au neglijat un lucru simplu: aceasta devine cu atît mai influentă cu cît duşmanii o demonizează mai tare. Şi, desigur, nu numai ea. Cine dă cu toporu-n televizor riscă să se curenteze.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
