Pescăreasa de la bloc

Fostă vînzătoare de peşte în hala de la Obor, în prezent preşedintă de bloc, după ce a reuşit s-o dea jos pe doamna profesoară de la trei, apoi regimul totalitar al surorilor Florentina. S-a înscăunat de una singură, căci la alegerile „de bloc“ nu s-au prezentat decît cinci locatari, plus femeia de serviciu care voia o mărire de salariu. A primit-o ca să tacă că „s-au furat“ alegerile. Apoi noua preşedintă a numit-o administratoră pe una de la blocul de vizavi care n-avea nici o treabă cu blocul nostru, însă era docilă şi o putea ţine sub papuc. L-a cinstit cu cîteva beri pe „mecanicul“ blocului – un beţiv, şi i-a cîştigat loialitatea. Curînd au alcătuit o mică gaşcă sau un grup de interese – ea, administratora, mecanicul şi femeia de serviciu. Ei reprezintă clasa conducătoare a blocului nostru, noi – cei de jos avem datoria de a plăti întreţinerea şi de a nu crîcni.

În fiecare marţi şi joi, zilele în care „se fac încasări“, o poţi găsi ţinîndu-i companie administratorei în spălătoria de la ultimul etaj. Împreună, fac socoteli şi discută despre „binele“ blocului. Duşmanii cei mai mari ai acestuia sînt restanţierii, din cauza lor nu se pot plăti facturile şi blocul decade. Pescăreasa se uită pe liste pentru a descoperi care sînt împricinaţii, deşi îi ştie pe de rost, probabil că-i visează noaptea. „Uite-l p-ăsta de la şase! Păi nu şi-a luat Opelu ăla argintiu acu’ două săptămîni?! Şi-a luat Opel nou şi nu poate plăti două restanţe?! Cîtă nesimţire! Nu mă mir că blocul ăsta merge cum merge...“ Administratora ţîţîie şi îi dă dreptate. „Ia să-l sunăm noi pe respectivul... poate trebe să-i reamintim, că are memoria scurtă!“ Îl sună pe duşman. Nu răspunde. „Al dracului! Cred că s-a prins cine e că l-am mai sunat şi săptămîna trecuta!“ Pe listă mai figurează şi „aia de la unu, măritată c-un arab.“ „Adică, arabu ăla are două case de schimb şi ea nu-şi permite să plătească o amărîtă de întreţinere?!“ Sfidare! O sună şi pe „curva aia“. La telefon, e numai lapte şi miere, însă se întîmplă aşa doar la prima restanţă, la a doua se trece la somaţii şi ameninţări. „Vă aşteptăm pe la noi, să ştiţi! Cu drag. Sîntem aici, la spălătorie, eu şi doamna administratoră, poate ne daţi şi nouă ceva!“ Închide telefonul. „Cică n-are bani decît săptămîna viitoare... nesimţita naibii!“. Apoi, discută împreună cu administratora o campanie de recuperare a trei întreţineri restante de la un proprietar plecat de oarecare vreme în Republica Moldova. Încă puţin şi vor trimite racheţii. Între timp, apare tipul cu Opelul. Nici vorbă să fie al lui, e maşină de serviciu, el nu şi-a mai luat o leafă întreagă de patru luni. E un tînăr decent, simte nevoia să se justifice, se bîlbîie, promite că, imediat ce-i va intra ceva pe card, îşi va plăti o parte din datoria faţă de bloc. Preşedinta se încruntă. Tînărul e vecinul ei de deasupra. „Şi să ştii că nu e nevoie să fiu la curent cu tot ce se întîmplă în apartamentul dumitale... adică că te cerţi cu soţia, concubina sau ce-o fii. Şi dup-aia dai muzica tare în miez de noapte!“ Tînărul se înroşeşte. „Muzica... n-a fost de la mine!“ Ea zîmbeşte cu maliţie. „Las’ că ştim... noi ştim tot!“

Am asistat de nenumărate ori la o astfel de scenă, cu dorinţa ascunsă de a-l asasina pe „conducătorul iubit“. Sau măcar de a-i da una în meclă. Însă am înghiţit în sec, am respirat adînc şi n-am făcut nimic. Şi eu aveam restanţe şi încă nu primisem nici o invitaţie binevoitoare de a vizita spălătoria. Mă lăsaseră deocamdată în pace. În orice context, istoric sau nu, şi în orice micro/macro univers sîntem nişte laşi. Acum se laudă că ea „a adus reabilitarea-n bloc“, că datorită ei am intrat în lumea civilizată.