Negrul din TGV
Ne-am urcat în acelaşi tren, la Bruxelles. Era îmbrăcat într-un veştmînt larg în vreo şase culori, pe cap avea o tichiuţă verde. În vremurile copilăriei mele, să vezi un negru pe stradă era un eveniment, aşa că rămăsesem cu o curiozitate, iar la primele mele ieşiri „în Occident“, mă cam holbam la negri ca la nişte făpturi vrăjitoreşti din lumi paralele.
Acesta căra în spate o sacoşă de rafie, pe care s-a străduit, mai apoi, s-o înghesuie în compartimentul pentru bagaje de la capătul vagonului. A încăput, pînă la urmă. O imagine multiculturală: valize pe roţi, cu etichetele aeroporturilor internaţionale, aşezate disciplinat unele peste alte şi, deasupra, în vîrf, sacoşa lui burduşită. Atunci m-am convins că sacoşele de rafie nu fuseseră inventate de precupeţii din piaţa Obor, aşa cum credeam.
Ne-am nimerit unul lîngă altul. În faţa noastră, pe o altă bachetă, mai era un tînăr cu aer sportiv, într-un tricou galben cu verde. Un timp, ne-am uitat toţi trei cu mult interes pe geam, de parcă am fi avut ce vedea – la viteza aia, peisajul şerpuia pe lîngă noi, lipsit de consistenţă. La un moment dat, negrul i s-a adresat, într-o engleză poticnită, tipului din faţa lui: „Wher’ ’re you from?“ Tînărul a zîmbit: „Brasil.“ N-a mai aşteptat să se întoarcă la el aceeaşi întrebare, aşa cum cere politeţea de tren. „Me... Cameroon!“ Apoi: „Aveţi o echipă de fotbal foarte bună!“ Brazilianul: „Mersi.“ După un moment de gîndire: „Şi voi aveţi o echipă de fotbal foarte bună!“ Camerunezul: „Mulţumesc!“ La asta s-a rezumat toată conversaţia lor din cele aproape două ore de călătorie, însă amîndoi au părut foarte mulţumiţi.
Ştiam că eu eram următoarea vizată, aşa că-mi pregătisem deja răspunsul cu „I’m from...“ Nu ştia nimic despre echipa noastră de fotbal, însă cu mine a început o conversaţie mai personală. Mi-a spus că e din Yaoundé şi că e poliţist. Probabil că m-am uitat cu neîncredere la tichiuţa lui verde, aşa că a scos, cu un gest de magician, o legitimaţie, de undeva dintr-un buzunar ascuns al veştmîntului. În poză era chiar el, însă cu un chipiu de poliţist pe cap. „Aha“ – am zis, pe deplin lămurită. Mi-a mai spus că, din cauza infracţionalităţii ridicate, poliţiştii camerunezi nu aveau voie să-şi ia concediu decît o dată la doi ani. Şi că în concediul ăsta, plănuise să-şi viziteze rudele, în special pe cei şapte fraţi răspîndiţi prin lume. Prima dată a fost la Bruxelles, acum merge la Paris, dup-aia la New York, iar la final, în America de Sud. A tăcut, nu ştia ce să mai zică. Apoi, a scos – din alt buzunar secret – un telefon mobil. M-a întrebat dacă vreau să fac o poză cu el. Vreau, de ce nu? Am făcut şi eu una, cu telefonul meu. M-a întrebat cît stau la Paris şi dacă n-aş vrea să ne întîlnim la o cafea sau „să-i cunosc familia“. I-am răspuns că nu stau decît două zile şi că n-am timp pentru aşa ceva.
Însă familia tot i-am cunoscut-o într-un fel. A fost prima scenă care mi-a rămas în minte de la Paris – for the first time. Pe peronul gării, o mică mulţime colorată de fraţi, surori, unchi şi verişoare, gesticulînd, ţipînd un amestec de cuvinte în franceză şi într-o limbă necunoscută, rîzînd cu glasuri aproape cîntate, repezindu-se să atingă veştmîntul cuiva drag care tocmai coborîse din tren cu o paporniţă de rafie în spate – o certitudine că acel îndepărtat „acasă“ încă mai există.
Peste mai mulţi ani, în galeria foto a unui telefon mai vechi, am descoperit o imagine uşor neclară, a unui negru cu o tichie verde pe cap, care zîmbea cu gura pînă la urechi, iar în spatele său, pe geamul unui tren, se întrezărea un peisaj ca într-un vertij. Fotografia avea ceva vrăjitoresc.
