Leo, submarinul
Apăruse pe neaşteptate în gaşca noastră de atunci, oarecum în derivă. Ştiţi cum se întîmplă de obicei – există o gaşcă deja formată, de care se lipesc, periodic, unii sau alţii. De obicei, sînt bineveniţi, pentru că aduc un suflu nou în gaşcă, aceasta avînd, şi ea, rutina ei. Leo era noul iubit al unei tipe din grup. Nu era genul care să stea la ’nşpe beri ieftine şi să filozofeze aiurea, aşa cum făceam noi – intelectuali frustraţi, în formare. Leo era un băiat activ. Muncea de la 17 ani: zugrăvea, punea gresie şi – ocupaţia sa de bază, care i se trăgea de la nişte skills-uri căpătate pe munte – se căţăra pe blocuri. Pe la sfîrşitul anilor ’90, alpinismul utilitar era, încă, o noutate, abia începuse moda cu panourile publicitare „la înălţime“, şi în Bucureşti se construiseră doar două-trei blocuri de tip tower, ale căror geamuri exterioare trebuiau spălate. Lui Leo îi plăcea jobul ăsta, să vadă oraşul de sus, chiar dacă nu respira aer tare de munte şi nu zărea la doi paşi vîrful Coştila. Dar şi mai mult decît căţăratul, lui Leo îi plăcea să se scufunde.
„Hai să-l vedeţi pe Leo cum face scuba în IOR!“ ne spune prietena noastră într-o zi. Pentru că Leo era băiat de Balta Albă, nu avea la îndemînă decît lacul din parcul IOR pentru escapadele sale subacvatice. Ne aşezăm pe malul lacului, cu cîte o bere caldă în faţă, de la butic. Undeva, la vreo zece metri, în mijlocul ligheanului cu apă maronie şi jegoasă – de parcă toate gospodinele din Titan îşi spală acolo covoarele – vedem capătul unui furtun, care se mişcă. „Ăla e Leo!“ zice prietena noastră, cu mîndrie. Pe apă plutesc PET-uri, un soi de mîzgă se întinde de-a lungul malului, lîngă noi, cîţiva puradei se scaldă (parcul arăta jalnic pe vremea aia). Furtunul se îndreaptă vijelios spre noi. În sfîrşit, apare Leo, rînjind fericit. În mînă ţine, ca pe un trofeu, oglinda retrovizoare pe care a cules-o de pe fundul lacului. Îşi scoate ochelarii de înot ca s-o cerceteze. „Cre’ că e de Mercedes!“ zice. Apoi, se saltă lîngă noi pe mal şi-şi scutură părul lung şi ud. „Băi, Leo, ne stropeşti!“ ţipă la el prietena mea şi se uită urît. Uneori, hobby-ul lui Leo o scoate din minţi. Tot cartierul îl ştie pe Leo. „Leo, submarinul!“ îl strigă copiii din parc. Iubita lui nu-şi mai dă seama care e limita dintre cool şi ridicol.
„Băi, e naşpa! E numai nămol pe fund şi nu văd nimica... Cînd o să am bani, o să-mi iau nişte ochelari mai ca lumea!“ „Băi Leo, nu e nămol, e jeg!“ zice prietena lui. „În seara asta, nu vii pe la mine dacă nu faci trei duşuri înainte!“ Rîdem. Doar Leo e serios şi preocupat de viaţa de sub apă. „Roţi de bicicletă, anvelope, scaune, fiare vechi – era să mă tai într-unul... Am văzut chiar şi un frigider din ăla mai mic, de pe vremuri!“ Mă simt ciudat, de parcă o parte din oamenii din cartierul Titan ar locui pe fundul lacului IOR. „Odată, a găsit şi o verighetă. Din aur, pe bune!“ zice iubita lui, şi-n voce îi revine nuanţa aceea plină de mîndrie. „Am vîndut-o!“ zice simplu Leo, clămpănind din labele lui caraghioase de scafandru. Seamănă cu o ciudată specie acvatică de IOR, eşuată pe malul lacului.
Ne-am plictisit de scufundările lui Leo. Ne refugiem pe o terasă. Acolo, lui Leo îi piere treptat vioiciunea şi tace, ca de obicei. Studiază oglinda pe care a găsit-o, întorcînd-o pe toate feţele şi întrebîndu-se, probabil, dacă o poate folosi la ceva. Sau se gîndeşte la tatăl său din Franţa, care l-a abandonat cînd era mic şi care acum îl sună cam o dată la două săptămîni. Tot aşteaptă să-l invite acolo. Tatăl lui Leo locuieşte chiar pe malul Oceanului, iar el visează la o viaţă de sub apă mai bună decît cea de aici, fără frigidere.
Leo n-a plecat niciodată în Franţa. S-a însurat, are doi copii şi trăieşte tot în cartierul Titan.
