MASS COMEDIA

Cu toată segregarea politică, televiziunile şi site-urile de ştiri difuzează, zi de zi, cam aceleaşi informaţii. Bineînţeles, aţi observat acest lucru şi, dacă aţi prins şi presa de acum 15 ani, vă întrebaţi: nu cumva s-au tîmpit jurnaliştii de fac asta?

Iată un demers lăudabil al HBO, un film care pune în discuţie o problemă gravă a istoriei recente şi, în acest context, îşi propune să reflecte „valorile umane cele mai simple: adevăr, onoare, dreptate şi curaj“. O astfel de abordare e un lucru tot mai rar la televiziunile din ziua de astăzi. Se numeşte responsabilitate.

De ce naiba vorbesc diplomaţii şi politicienii români engleza cu accent rusesc? Ultima prestaţie de acest tip îi aparţine lui Ion Jinga, ambasadorul României la Londra, căutat de posturile străine de cînd cu problema imigranţilor români din 2014. Curios să văd cum stau lucrurile şi cu alţii, am investigat puţin problema pe YouTube.

În seara Galei Festivalului de Film de la Berlin, dintre televiziunile de ştiri, doar Digi24 şi Realitatea TV şi-au început jurnalele de la ora 23 cu materiale despre victoria filmului Poziţia copilului. În timpul acesta, Antena 3 titra pe burtieră ceva despre eternul lor Băsescu, iar RTV era preocupată de divorţul lui Dinu Patriciu de Ziua Îndrăgostiţilor.

Scrise într-o română aproximativă, adesea fără diacritice şi cu o grafie mutantă, discuţiile online includ destul de des atacuri referitoare la corectitudinea gramaticală a celor spuse de preopinenţi. În engleză s-a format deja o sintagmă glumeaţă despre astfel de situaţii: persoana care face exces de asemenea observaţii e un grammar nazi, nazist al gramaticii.

În spaţiul acestei rubrici mi-am exprimat de multe ori neîncrederea în eficienţa demersurilor care critică derapajele televiziunilor. Mă uitam la mine: analizez de zece ani ce se vede la televizor şi nu obosesc să scriu, iarăşi şi iarăşi, despre tabloidizarea sau despre manipulările din programele TV, şi, cu toate acestea, discursul televizual de la noi continuă să se degradeze.

Campania online prin care publicaţia Gândul a răspuns intenţiilor britanicilor de a descuraja plecarea românilor la muncă în UK începînd cu 2014, cînd se ridică restricţiile referitoare la piaţa muncii, a avut un succes la care Carpathian Garden-ul oficial n-ar fi putut nici măcar visa. E drept, dacă ne uităm mai atent, românii nici n-au prea avut la ce răspunde. Dar tocmai asta face interesantă întreaga poveste.

Clasamentul audienţelor acestui început de an nu ne oferă nici o surpriză. Conform măsurătorilor din luna ianuarie, în mediul urban conduce PRO TV, urmat de Antena 1, pe locul 3 se află Kanal D, iar pe 4 Antena 3. RTV a urcat pe locul 5, iar OTV, pe vremea cînd încă mai emitea, a căzut pe locul 30.

După ce acum cîţiva ani a stîrnit un întreg balamuc numindu-i pe bloggeri „onanişti“, Marius Tucă a făcut din nou înconjurul Internetului, cu un fel de pamflet în vers alb, intitulat „Click aici, dobitocilor!“ Jurnalistul adunase peste vreo 90 de like-uri şi 300 de share-uri pe Facebook, luni după-amiază, la mai puţin de o zi de la postare.

Am semnat multe petiţii online de-a lungul timpului, destule pentru a-mi da seama cît de inutile sînt. Nu a existat absolut nici una care să rezolve lucrul pe care şi l-a propus, indiferent de numărul de semnături strînse sau de prestigiul numelor de pe listă.

Un raport OSCE publicat acum cîteva zile face o constatare care sună familiar, aceea că tot mai multe instituţii media româneşti „preferă să devină un instrument la dispoziţia partidelor politice.“ E ceva nou în toată povestea? Da, iar noutăţile nu sînt vesele deloc.

În urmă cu cîţiva ani, scriam că visez ca spiritul Dilemei să apară cumva şi la televizor. Acum, cînd revista împlineşte 20 de ani, reiau un fragment din textul acela: „Cînd am ajuns la Dilema, în 1996, eram un cititor al ei şi deci intuiam ce e cu această revistă, dar am avut un şoc cînd am realizat despre ce era vorba."

Gigi Becali a mai făcut o nefăcută, în week-end-ul trecut, cînd a vorbit urît cu o moderatoare de la Realitatea TV. Totuşi, Becali nu trăieşte în vid, ci într-un sistem media a cărui creaţie este. Şi tocmai de aceea, jurnaliştii au soluţii la îndemînă ca să-l pună la punct pe proaspătul parlamentar.

Sîmbăta trecută, la emisiunea Km 0 de la Digi 24, Crin Antonescu i-a reproşat moderatoarei Elena Vijulie că „otevizează“. Aceasta îl întrebase despre disensiunile şi excluderile din PNL (cazul Andrei Chiliman şi celelalte).

În timp ce presa îşi dă ochii peste cap fiindcă tot ea, presa, a răscolit prin sicriul şi înmormîntarea lui Sergiu Nicolaescu, iar topurile de vizibilitate media includ pe primele locuri personaje ca Bianca Drăguşanu, Oana Zăvoranu sau Pepe, Ştefan Bănică Jr. îşi vede de emisiuni şi concerte. Şi cîştigă: bani, dar nu numai.

De Revelion, cu cîteva minute înainte de 12 noaptea, am deschis televizorul să văd cînd se face ora. Era 12 fără două minute, iar la PRO TV asistam la un dans erotic, în care Victor Slav (cel care prezintă meteo), în boxeri şi în veşnicii lui bocanci, mima o acuplare cu Bianca Drăguşanu.

Acum, că au trecut nu numai anul 2000, ci şi apocalipsa mayaşă, sfîrşitul lumii pare a fi o afacere răsuflată. Dar, aşa răsuflată, e destul de productivă la TV, iar un inventar al cîtorva tipuri de formate dacă nu de-a dreptul apocaliptice, cel puţin infestate de milenarism, merită încercat.

Din păcate, nimeni nu-şi mai aminteşte astăzi sau pare să nu-şi mai amintească de Alexandru Graur şi de extraordinarul lui demers de popularizare a normelor de vorbire şi de scriere ale limbii române. Graur avea o excelentă emisiune la radio care i-a învăţat pe mulţi să vorbească o limbă română corectă.

Cu excepţia cîtorva personaje politice cunoscute, numele miniştrilor din ultimele guverne Boc-Ungureanu-Ponta nu prea spun nimănui nimic. E motivul pentru care azi ne ocupăm mai degrabă de numele ministerelor din Guvernul Ponta, fiindcă o bună parte dintre ele amintesc de Societatea de Patafizică a lui Alfred Jarry.

De cele mai multe ori, cînd mă uit la televizor bombănesc – şi lucrul acesta se vede şi în textele pe care le scriu aici. Televiziunea, aşa cum e făcută la noi, nu-mi prea oferă multe momente de satisfacţie. Dar acum e „vremea bilanţurilor“ şi, în plus, „spiritul Crăciunului“ ne face mai înţelegători, iar mama împodobeşte bradul, nu-i aşa?

Înţelepciunea comună a comerciantului spune că de Sărbători se vinde orice. Iar orice-ul e potenţat cel mai bine de asocierea cu o simbolistică şi un nume care sînt în acelaşi timp mai mult şi mai puţin decît un brand, ale lui Moş Crăciun. Cariera comercială a acestuia e de investigat.

Oare cum se justifică faţă de sine un actor bun, ce circumstanţe atenuante îşi acordă cînd acceptă să joace într-o telenovelă sau într-o producţie penibilă? Desigur, înainte să se justifice, se gîndeşte la bani. Va cîştiga mult, va lua într-o lună cît salariul de la teatru pe zece ani, va putea să-şi cumpere o casă mai mare etc.

Acum, că jocurile sînt făcute – de popor, prin vot –, e cazul să ne oprim un pic din calculul procentelor parlamentare şi să vedem ce probleme de imagine are fiecare dintre liderii care au rămas pe eşichier. De ce tocmai de imagine? Fiindcă de substanţă politică nu putem vorbi, în ultimele luni.

Avem parte de o boare de aer curat de fiecare dată cînd, în atmosfera îmbîcsită de pe micile noastre ecrane, mai apar şi oameni care chiar fac ceva valoros în viaţă. Aşa e cînd televiziunile îşi aduc aminte că în România nu există numai vedete de carton şi producători de vorbe goale pe bandă rulantă, ci şi tineri eminenţi.

Pe 30 noiembrie, seara, atunci cînd i-am spus fetiţei că putem merge a doua zi la paradă, nu m-aşteptam să văd o asemenea explozie de entuziasm. Fetiţa are 7 ani şi ceva şi e amatoare de tot felul de sindrofii; totuşi, ce i-a venit cu parada?

Pe la începutul lui noiembrie, apăreau nişte informaţii în presă că Guvernul ar avea un proiect de modificare a Legii Audiovizualului. Ştirea a stîrnit reacţii din partea agenţiilor de publicitate, iar proiectul a fost criticat de Asociaţia Europeană a Agenţiilor de Comunicare, care vorbea despre „impact anticoncurenţial major“.

Blondă, sofisticată, serafică, filolog, o cunoştinţă de-a mea de la începutul anilor ’90 avea o soră brunetă, la fel de sofisticată şi serafică, tot filolog. Fetele stăteau împreună în casa părintească şi, ca tot filologul, au rămas neputincioase atunci cînd li s-a stricat televizorul.

Umberto Eco scria, prin 1994, în cadrul rubricii sale din l’Espresso, „Pliculeţul Minervei“: „Una din datoriile jurnalistice ar fi să spui: «astăzi nu avem nimic de spus, sau tot ce vă putem spune este rutină, trăncăneală, nimicuri. Aceleaşi fleacuri». E păcat să simulezi. Şi totuşi ăsta e blestemul jurnalismului.

A ajuns în România odată cu frigul şi dă aceeaşi senzaţie de amorţeală: campania electorală de la parlamentare e un exerciţiu democratic formal şi plicticos. Nici măcar insultele nu dinamizează, deocamdată, lucrurile. Cum se spune, jocurile sînt făcute.

Giovanni Sartori observa, în volumul său Homo videns, că televiziunea are un cuvînt decisiv de spus în privinţa votului, dar că ea personalizează alegerile. „Pe micul ecran vedem persoane, nu programe de partid“ – spunea el. „Video-politica tinde să distrugă – mai mult sau mai puţin, în funcţie de loc – partidul“.

Colegii de la Adevarul.ro au stîrnit reacţii negative pe Internet cu un live text (relatare pe ore şi minute) de la înmormîntarea lui Iurie Darie. Detaliile deloc ceremonioase ale ceremoniei au scandalizat cel puţin alte două site-uri, lucru care naşte o întrebare: în definitiv, ce şi cum ar trebui să scriem la moartea unei celebrităţi?

Vinerea trecută, între 19,00 şi 19,10, trei dintre canalele de televiziune de la noi au avut cea mai bună emisiune difuzată pe un post românesc. Este vorba de cele zece minute în care pe ecran a fost afişat textul sancţiunii date de Consiliul Naţional al Audiovizualului pentru limbajul suburban folosit în studiouri.

Cristian Mungiu a fost acuzat că propagă o imagine negativă a României în lume. Polemica pe această temă a fost de un părerism generalizat: toată lumea şi-a dat cu presupusul cu privire la ce ar putea sau nu ar putea face filmul lui Mungiu din acest punct de vedere, dar nimeni nu a fost curios să afle ce a făcut efectiv.

Te uiţi la ei, la realizatorii emisiunilor tabloide, îi vezi cum se bălăcesc cu dezinvoltură în tot felul de lături şi te întrebi: „oare cum or fi oamenii aceştia?“. Sînt în viaţa lor de zi cu zi la fel de decăzuţi cum sînt pe micul ecran?

În ultimii ani peisajul social românesc s-a îmbogăţit cu un nou personaj public, preluat sub formă de clişeu din engleză: haterul, cel-care-urăşte. Specie nu foarte răspîndită, el a ajuns totuşi la proeminenţă prin obiectele urei lui, de regulă personaje mai cunoscute decît el şi care dispun de canale de comunicare publică.

Avem tendinţa să judecăm lumea după măsurile propriei noastre persoane. Aşa cum sîntem şi gîndim credem că sînt şi gîndesc şi cei din jurul nostru. Desigur, conştientizăm că oamenii sînt diferiţi, chiar foarte diferiţi, dar trebuie să facem un efort să şi simţim asta.

România este ţara cărţilor de vizită, a adreselor de e-mail şi a CV-urilor fistichii, inovatoare în sensul rău al cuvîntului. Motivele ţin, desigur, de o lipsă generală de simţ practic şi de orientare către eficienţă, care duce şi la atribute profesionale intrinseci mai reduse, şi deci cu atît mai mult la neglijenţa în comunicarea proprie.

Aşa cum scriam şi altă dată, televiziunile de la noi se întrec în a ne prezenta cît mai multe personaje din curtea miracolelor. Vedem varietăţi ale femeii cu barbă, ale mahalagioacei care-şi ridică în văzul lumii fustele sau ale piticului zglobiu – vedete, analişti sau politicieni.

Cînd scandalul Sima a explodat, eram la Cannes, la cel mai mare tîrg de entertainment TV din Europa. Cînd m-am întors în ţară, am descoperit cu o oarecare surpriză cum am contribuit la crearea unei poveşti colorate şi senzaţionale şi am început să mă întreb: ce e special în istoria brokerului dispărut în ceaţă?

Nu e nici prima, nici ultima dată cînd se întîmplă asta. Literatura este la liber şi, prin urmare, poate intra pe mîna oricui. Asta n-ar fi o problemă, pentru că, dacă e de calitate, ea e maleabilă şi poate vorbi pe limba fiecăruia. Fiind deschisă interpretărilor, îi poate spune oricui cîte ceva.

Vladimir Putin a primit cadou, din partea opoziţiei, Viagra şi o pereche de papuci, cu ocazia împlinirii a 60 de ani. Dacă n-ar fi restul, ar părea că politicianul se află în prag de pensie. Dar care rest? Sexul şi picioarele sînt cele două atribute definitiorii ale cultului putinian.

Erau anii ’70-’80, televiziunea lui Ceauşescu nu oferea mare lucru, aşa că serialele străine erau urmărite de o ţară întreagă, iar personajele şi situaţiile din ele se întipăreau în conştiinţa publică. Dacă, în plus, vorbim de cei care pe atunci erau copii, lucrurile căpătau dimensiuni încă şi mai mari.

Ciocoii: sînt peste tot, mai ales de cînd i-a conjurat Dan Diaconescu. Distinsa lingvistă Rodica Zafiu a scris de curînd un articol revelator despre ei în Dilema veche. Totuşi, cum de s-au trezit ei, ca să ne bîntuie, tocmai acum, în 2012?

Unul dintre posturile mele preferate este Viasat History. În situaţia în care nu am canalul Arte – care, din păcate, nu a venit în România, aşa cum ni se promitea anul trecut –, Viasat History este postul cu cele mai multe programe culturale pe care mi-l oferă operatorul de cablu la care sînt abonat, RCS-RDS.

Gabriela Firea intră în politică. E genul de veste care ar provoca dezolare în rîndurile fanilor prezentatoarei, dacă s-ar şti exact care sînt aceştia. Dar, pînă la urmă, au dreptate aceşti fani, în ipoteza că există, să fie dezolaţi? Mai degrabă nu.

Felul în care a decurs licitaţia pentru privatizarea Oltchim şi faptul că ea a fost cîştigată de un individ care a venit cu aceleaşi strategii de prostire ca în cazul Elodia dovedesc încă o dată că monştrii creaţi de televiziune nu rămîn în televizor, ci, după o vreme, ies de acolo şi ne invadează realitatea.

Fotografiile topless ale lui Kate Middleton, Ducesă de Cambridge, publicate săptămîna trecută în revista franceză Closer, sînt un scandal, dar şi subiectul unei poveşti relevante cu privire la modul cum funcţionează media globală în 2012.

Evenimentul televizual al săptămînii trecute a fost unul trist: încetarea emisiei postului TVR Cultural, pe 15 septembrie, la ora 23,59. Cum era şi normal într-o rubrică numită „Cultura pe sticlă“, despre acest canal am scris cel mai mult aici. L-am criticat deseori, dar am şi lăudat destule producţii ale postului.

Despre Silviu Prigoană am mai scris anul trecut, de Sărbători, cînd se transformase în Moş Crăciun mutant, verde, ca să transmită la TV mesajul de sărbători al Rosal-ului, în spoturi publicitare. Între timp, energicul om de afaceri a pierdut ruşinos, cu 16,5%, la alegerile pentru Primăria Bucureştiului, iar luni şi-a dat demisia din PDL.

În 2003, scriam despre el: „Este spilcuit, frumuşel şi are un zîmbet atît de dulce, încît îţi vine să-l întinzi pe pîine, cu unt, în loc de miere. Dacă l-ar mai fi prins, cu siguranţă bunică-mea s-ar fi înnebunit după el. Numai că, în afară de faptul că ar fi putut face deliciul bunicuţelor, Mihai Gâdea de la Realitatea TV nu prea are multe motive să se afle în centrul atenţiei.