Patria ca baby sitter, de 1 Decembrie

Pe 30 noiembrie, seara, atunci cînd i-am spus fetiţei că putem merge a doua zi la paradă, nu m-aşteptam să văd o asemenea explozie de entuziasm. Fetiţa are 7 ani şi ceva şi e amatoare de tot felul de sindrofii; totuşi, ce i-a venit cu parada?

O să răspund la asta făcînd două salturi temporale înapoi. Primul e de cinci, şase sau şapte ani: pe atunci, de un 1 Decembrie, eram pe chat cu un amic din Cluj şi l-am întrebat, ironic, cum sărbătoreşte Ziua Naţională. Omul, care nu e deloc peremist, ba chiar a terminat filozofia, mi-a răspuns foarte serios că a scos un tricolor pe balcon.

Gestul mi s-a părut la vremea respectivă ciudat. Ce naiba faci cu steagul pe balcon? l-am întrebat pe amic. N-a ştiut să-mi spună. În fine, la Cluj se întîmplă tot felul de lucruri ciudate, dintotdeauna, mi-am spus şi am lăsat-o baltă. Dar, acum, nu mi se mai pare atît de ciudat.

De ce? Poate fiindcă de atunci au mai trecut nişte ani. Ani în care comunismul, cu patriotismul lui cu de-a sila, s-a mai blurat, cum se spune. Cine n-a fost pionier înţelege mai greu ce vreau să zic: faptul că partidul, televiziunea, istoriografia oficială, corifeii cinematografiei gen Sergiu Nicolaescu ne agresau cu o versiune triumfală, dar plicticoasă, neconvingătoare şi lipsită de umor a trecutului nostru. Ăsta e al doilea salt temporal. Dacă vreţi, pentru uzul celor care n-au apucat acele vremuri, oficialii ne serveau un fel de Djuvara-cu-capul-în-jos – deoarece craniul bătrînului leu e, atîta cît mă pricep eu, cît se poate de pe umeri şi în poziţia corectă. Cea polemică.

Cu alte cuvinte, nici cînd aveam 7 ani, dar nici cînd aveam 14 sau 21, patriotismul nu era deloc cool. Era ceva bombastic şi ţărănesc, în versuri şchioape, tot numai Ceauşescu-PCR. Şi nu cred să fi fost mult mai mare decît fetiţa, atunci cînd, la un miting, pe stadion, am strigat cu clasa, minute în şir, tropăind spasmodic, de-ai naibii: „Ceauşescu-CFR!“. Tovarăşa ne-a zis să nu mai spunem la nimeni, niciodată, ce-am făcut. Era foarte supărată, aşa că după aceea, ani la rînd, ne-am sublimat în cartea de istorie, unde am împodobit domnitorii cu tot felul de apendice obscene. Mi-l aduc aminte bine pe Cuza, era cel mai dotat, în viziunea unei fete care pot jura că n-avea habar de istoriile lui Alexandru Ioan I-ul. Era, negreşit, o repetentă.

Presupun că toţi copiii măscăresc figurile ilustre din trecut, dar nu în aşa hal. Simbolurile naţionale şi politice ale altora sînt mai verosimile decît ale noastre. În Misterioasa Flacără a Reginei Loana, bătrînul Yambo, protagonistul, îşi caută memoria prin podul cu maculatură pentru puştime, produs de fascişti în anii copilăriei lui – anume, cu o oarecare nostalgie, pe care adulţii din fostul lagăr socialist n-o vor avea niciodată faţă de Pavlik Moruzov. Dacă e să mai căutăm exemple, pe lîngă existenţa dublă din cărţile de istorie, Matei Covin mai are o carieră, de erou al desenelor animate care îl prezintă în chip de mare rege maghiar, pentru folosul copiilor de aceeaşi etnie. Şi aşa mai departe.

Nu ştiu dacă v-am plictisit sau v-am nedumerit cu toate cele de mai sus, dar presupun că înţelegeţi mai bine surpriza pe care am avut-o acum cîteva zile, cînd fetiţa a sărit în sus la ideea cu parada. Am început 1 Decembrie citind, pînă pe la 4 dimineaţa, din Snow Crash a lui Neal Stephenson, despre un viitor în care lumea e împărţită în franchulates – adică francize-consulate, teritorii deţinute de reprezentanţi ai unor corporaţii sau organizaţii criminale.

A doua zi, pe la 10, fetiţa s-a înfiinţat cu tam-tam lîngă pat: „La paradă!“. Cum eu fusesem cel cu ideea perturbatoare, mi s-a părut corect să-mi las soţia să facă la grasse matinée şi s-o iau către Kiseleff.

Din cauza lui Stephenson şi-a franciulatelor lui, am ajuns cam pe cînd lucrurile se terminau. Pe la Restaurantul Doina, era un lung şir de blindate, tunuri şi alte drăcii, trase pe dreapta. Toate, năpădite de copii între 3 şi 10 ani, ca de nişte furnici. Kiseleff-ul era plin de steguleţe tricolore, pe care le manevrau cu dichis, în 99% din cazuri, aceiaşi copii. Părinţii pozau odrasle călare pe ţevi şi alte fierătanii, iar tanchiştii sau ce-or fi fost ei – fiindcă maşinăriile alea nu mai semănau deloc cu TAB-urile şi obuzierele pe care le ştiam din armată – îi ajutau şi supravegheau cu o răbdare pe care le-aş dori-o educatoarelor. Am băgat repede pe Facebook: Armata Română a avut, se pare, ordin să aibă grijă de copii şi s-a dovedit un baby sitter foarte bun. Îmi place, e hippy.

Ehei, pe vremea mea... pe vremea mea, patria era exact pe dos. Ea, patria, era la televizor, în cărţile alea tipărite ca vai de ele, în distanţa-sperietoare faţă de unităţi, instituţii, tunuri, tancuri, pe care o păstra ca o mamă frigidă, prin securiştii-păzitori (azi jandarmi), gardurile, semnele de interzis fotografiatul şi înşişi tunarii, tanchiştii, militarii care o compuneau. Ei erau înăuntru, noi – în afară. Un amic care a prins evenimentele din 1989 într-o unitate militară mi-a povestit ce bătaie de cap a avut cu revoluţionarii, care intrau peste ei în unitate şi fraternizau, lucru care pe ei, soldaţii, nu i-ar fi deranjat deloc, dacă în unitate n-ar fi avut cartuşe, rachete, bombe şi alte lucruri care explodează.

Dacă aş fi amicul celălalt, din Cluj, aş spune că pe Kiseleff, de 1 Decembrie 2012, ea, patria, s-a lăsat atinsă, pipăită cast de progeniturile ei, reduse la stadiul de microorganism.

Peste puţin, scurta epifanie naţională s-a sfîrşit, plozii au fost răzuiţi ca nişte abţibilduri de pe tunuri şi rachete, de părinţi. Apoi, au fost apucaţi de cîte-o toartă, pentru a fi duşi de-acolo, suspinînd ca Bălcescu în drum spre locul exilului. Strîngînd, însă, în celălalt pumn, cîte un steguleţ pe care învăţaseră să-l folosească.

La televizor, politicenii se tratau cu sictir festiv, studiat.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).