Bicolorul naţional
A ajuns în România odată cu frigul şi dă aceeaşi senzaţie de amorţeală: campania electorală de la parlamentare e un exerciţiu democratic formal şi plicticos. Nici măcar insultele nu dinamizează, deocamdată, lucrurile. Cum se spune, jocurile sînt făcute.
Dacă e să începem cu deznodămîntul, mai toată lumea anticipează o victorie a USL, sub sau peste 50%. Jocurile sînt făcute, se spune, dar ce înseamnă acest clişeu în situaţia de faţă? Că, de fapt, nimeni nu are resurse de strategie şi discurs: USL pentru a-şi securiza o guvernare majoritară, iar ARD, pentru a reveni din groapa în care a căzut din diferite motive. De fapt, campania se petrece în sens propriu şi mai ales figurat la numai cîteva grade peste zero pentru că blocurile politice dominante nu au ce vinde electoratului, intelectual vorbind.
Afişele şi bannerele electorale au început şi ele să fie atîrnate de stîlpi cu întîrziere. USL-ul pare că a pornit din acest punct de vedere mai devreme decît ARD-ul, deşi la vreo săptămînă de la începutul campaniei au început să apară pe stîlpi şi candidaţii acestuia.
Zăpăcitoare şi deranjantă este asemănarea dintre culorile celor două alianţe. USL a combinat roşul PSD cu albastrul din paleta PNL, în timp ce ARD, fără vreun motiv evident, a folosit un constrast de culoare foarte apropiat, dar în care roşul e un roz-fuchsia apropiat de ceea ce Pantone a decretat drept culoarea anului în 2011, aşa-numitul Honeysuckle. Faptul că în 2012 se luptă două varietăţi de roşu-albastru spune ceva în plus despre absenţa proiectelor la aceste alegeri, mai ales că asocierea respectivă este folosită asemănător pe afişele celor două alianţe, cu relativă economie, pe un fond alb.
Dacă e musai să dăm şi o notă bună, probabil că strîngerile de mînă de pe afişele USL vor avea un oarecare impact, fiindcă simbolizează concordia dintr-o construcţie politică destul de contradictorie şi, pe de altă parte, prin contrast cu natura conflictuală a preşedintelui apropiat de cealaltă parte. Dar, desigur, nu e clar dacă acele strîngeri sînt convingătoare pentru indecişi şi adversari. Toader Paleologu, de la inamic, şi-a permis chiar o ieşire de prost-gust pe Facebook, unde a conchis că prezenţa a cîte doi candidaţi pe afişe face această campanie să semene cu o gay parade. Dar, în fine, nu Paleologu e cel mai spurcat la gură candidat.
Cu asta, am ajuns la capitolul sloganuri. Spre deosebire de afişe, aici ARD e prima, fiindcă a anunţat ciudatul „Reporneşte inima României“. Strigarea cu miros de spital poate funcţiona cel mult la un electorat fanatizat, căruia îi accentuează percepţia că lucrurile se fac efectiv bucăţi în România, după plecarea PDL de la guvernare.
În partea cealaltă, însă, lucrurile stau mai rău. Sloganul dominant pare a fi „România puternică“, dar pe site-ul USL se spune că ar fi existat un concurs de aşa ceva, cîştigat de un cetăţean cu formula „Povestea viitorului nostru“. Dată fiind confuzia, am lansat o întrebare pe Facebook şi am mai primit „Anul victoriei“, „Dreptate pînă la capăt“ sau „Unica soluţie legitimă“.
Dacă formula dominantă e „România puternică“, în ea se reflectă (şi) divagaţiile anti-UE ale lui Victor Ponta şi Crin Antonescu, ceea ce nu e tocmai o găselniţă. Şi, în plus, nu tocmai Ponta şi Antonescu sînt cei care emană prin toţi porii putere, deci vorbim mai degrabă de o superstiţie decît de un slogan funcţional.
Probabil că aici e vorba de gîndirea de la centru, fiindcă în teritoriu lucrurile diferă destul de tare de la un caz la altul, nu numai ca slogan, ci şi din punctul de vedere al punerii în pagină a afişelor şi deci al compoziţiei coloristice. Într-un loc, galbenul orfan al PNL scoate capul într-o execuţie-papagal care, pe lîngă că strepezeşte ochii, poate crea şi probleme cu legea, fiindcă seamănă cu tricolorul, care e simbol naţional.
Dacă mai e ceva de spus în privinţa sloganurilor, ar fi de amintit „E vremea poporului“ de la PP-DD. Pe lîngă faptul că e cam atins de reverie pentru o chemare la acţiune, sloganul arată şi bogăţia de idei din platforma PP-DD, fiindcă cuvîntul „popor“ e şi în numele partidului, şi în deviză.
În rest, atîta cît putem spune, politicienii vor sta la televizor şi, în plus, îşi vor pune diferite porcării în cîrcă unii altora pe Internet. A apărut deja o falsă pagină de Facebook a lui Mihai-Răzvan Ungureanu, care apărea ca susţinînd căsătoria gay. Greu de spus ce ar putea urmări autorii cu ea: ideea e incredibilă şi pentru fanii, şi pentru adversarii lui Ungureanu şi, încă într-o mai mare măsură, pentru comunitatea gay. Astfel de lucruri sînt stupide chiar la standardele mizerabile la care se petrec lucrurile la noi. Comparativ, de exemplu, povestea cu preşedintele Băsescu care ar fi lovit un copil a avut un coeficient de credibilitate mult mai mare. Sigur, din campanie a trecut doar prima parte, dar dacă vor exista, surprizele vor veni nu din zona comunicării politice clasice, ci de pe cine ştie ce posturi TV unde se vor petrece cine ştie ce minuni.
Pînă una-alta, însă, afazia de imagine în care au intrat formaţiunile politice româneşti în acest sfîrşit de toamnă ţine de profunzime. Nu vorbim numai de lipsa de proiecte cu potenţial de schimbare, ci şi de faptul că lucrurile sînt relativ convenabile, aşa cum sînt, pentru mai toate partidele, cu excepţia aspirantului PP-DD. România politică se împarte între USL şi ARD, la fel cum România televizorului se împărţea, acum cîţiva ani, între RCS-RDS şi UPC, care nu îşi disputau unul abonaţii celuilalt. PDL, PNL şi PSD au creat, cu alte cuvinte, un oligopol politic. În economie, asta înseamnă o înţelegere între concurenţii de pe o piaţă, care cad de acord asupra preţurilor practicate şi elimină competiţia reală. Iar în politica românească, e vorba, de fapt, tot de economie.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
