Practica şi teoria necrologului

Colegii de la Adevarul.ro au stîrnit reacţii negative pe Internet cu un live text (relatare pe ore şi minute) de la înmormîntarea lui Iurie Darie. Detaliile deloc ceremonioase ale ceremoniei au scandalizat cel puţin alte două site-uri, lucru care naşte o întrebare: în definitiv, ce şi cum ar trebui să scriem la moartea unei celebrităţi?

Relatarea Adevarul.ro include pasaje în care Fane Jeg, singurul paparazzo celebru al României, se căţăra pe un monument încercînd să obţină o poză de sus (cu siguranţă că a şi obţinut-o), iar Anca Pandrea, soţia defunctului actor, îl săruta pe acesta îndelung. Nimeni n-a spus că aceste lucruri nu s-au întîmplat, iar Adevarul.ro a scris ce-a văzut; şi atunci, de ce s-au scandalizat Pagina de media şi Victor Ilie, pe Casa Jurnalistului?

Acum vreo 17-18 ani, după înmormîntarea lui Ştefan Bănică Sr., stîrneam o indignare asemănătoare în redacţia Mediafax, după ce predam o relatare care spunea cam aceleaşi lucruri pe care le-a spus Adevarul.ro decenii mai tîrziu. Era vorba de oameni strînşi ciopor pe monumentele mai înalte, îmbulzeală ca la urs şi tot restul. Spre binele redacţiei şi frustrarea mea proprie şi personală, indignarea s-a oprit în redacţie, fiindcă Valeria Dorneanu, multă vreme om de bază în agenţie, azi cred că pe la Digi 24, îmi oprea relatarea şi o edita zdravăn de tot, cît să dispară mahalagiii căţăraţi pe cruci şi îmbulzeala de gură-cască din jurul sicriului. Acum, stau şi mă gîndesc că Valeria Dorneanu avea dreptate, cu excepţia faptului că ea mă pusese în situaţia din care nu aveam altceva de povestit decît ceea ce povestisem.

Ce e-n neregulă cu astfel de lucruri? N-am fost niciodată adeptul clişeelor din clasa „condus pe ultimul drum, a trecut în nefiinţă, după o grea suferinţă, s-a dus într-o lume mai bună“. Ca şi sexul, moartea poate fi mai obscenă dacă te-apuci să o împachetezi în eufemisme. Nu e cazul să minţi, să ascunzi lucruri, să le înfloreşti. Şi atunci, din nou, care a fost problema cu relatarea în stil live blogging de pe Adevarul.ro?

Am scris destule necrologuri în viaţa mea, dar la înmormîntarea vreunei personalităţi nu-mi mai amintesc să fi fost, Slavă Domnului, şi iată de ce: eram încă ziarist cu carte de muncă prin 2005, cînd Florin Călinescu a trăit un mare necaz, odată cu moartea Anei-Maria Călinescu, soţia lui, după un cancer. Un şef de gazetă, care azi e bine mersi, a ţinut morţiş să mergem la cimitir peste actorul care-şi plîngea durerea şi să facem un reportaj. Ne-am strîns atunci, secţiile de cultură şi media, am mers la şeful şefului şi am spus că ni se pare lipsit de compasiune şi incorect jurnalistic să facem aşa ceva. Am avut cîştig de cauză.

Vreo doi ani mai tîrziu, a venit vestea morţii lui Petrică Pavel, paparazzo mult mai puţin cunoscut ca Fane Jeg, dar harnic, blînd şi care alimenta cu poze zîmbitoare de la recepţii mai toate redacţiile de reviste lucioase din România. Pe Petrică Pavel abia dacă îl cunoşteam, dar în privinţa lui mă frapase un lucru: în nişte ani în care confraţi ai lui, fotografi, se zbăteau să-şi cumpere aparate şi lumini de zeci de mii de euro şi se băteau pe shooting-uri de modă şi coperte de Playboy sau Unica, omul nostru rămăsese la nivelul clic-clac-urilor (cum li se zice în presa franceză) de la recepţii, aducînd însă această irelevantă estetic îndeletnicire la perfecţiune. Petrică Pavel construise un business modest, dar lucrativ şi necesar, fiindcă nu era eveniment (în adevăratul sens al cuvîntului sau nu) monden care să-i scape, iar imaginile făcute de el şi discipolii lui alimentau o întreagă industrie media. Subiectul mi s-a părut interesant şi l-am dat unui amic care conducea o gazetă, pe vremea aceea în ascensiune, azi pitulată numai pe Internet. Spre surpriza mea, în ziar a apărut un text semnat de un reporter altminteri excepţional, dar cu un miros de colivă (textul, nu reporterul) care cred că i-ar fi întors stomacul pe dos inclusiv răposatului. În plîngăciosul text era vorba de înmormîntare, greaua suferinţă, dispariţia prematură şi nu mai ştiu ce litigiu sau gîlceavă care se iscase chiar la înmormîntarea lui Petrică Pavel. Nimic din ce mă intrigase pe mine, dar pînă la urmă, cine eram eu? Nu era ziarul meu şi, probabil, reportajul avusese destui cititori.

La acest punct, am ajuns la o primă explicaţie pentru care nu numai că paparazzii se caţără pe cruci, ci şi ziarele cu pretenţii ne povestesc despre faptele de vitejie ale acestora prin cimitire. Presa e-n degringoladă şi stoarce tot ce poate, fără griji privind propria reputaţie, dintr-o astfel de situaţie. Dar presa e-n degringoladă peste tot, se va spune. Călăreşte ea morminte şi-n alte părţi?

În lumea anglo-saxonă, mai puţin, fiindcă acolo necrologurile se studiază ca gen jurnalistic. Bruce Weber, scriitor de ferpare la The New York Times (ei bine, există această specializare), e revelator într-o discuţie online: „Concepţia generală a departamentului de necrologuri este că articolele noastre sînt despre vieţi care au fost trăite, nu morţi care s-au petrecut“.

Bruce Weber dă un principiu salutar pentru astfel de situaţii, care s-ar putea reformula la fel de simplu: dacă te duci la cimitir, rişti să devii ireverenţios şi să şochezi publicul. Aşa stau lucrurile măcar în România, unde nu numai ceremoniile funebre, ci şi nunţile şi alte evenimente din viaţa personalităţilor sînt, cu sau fără voia acestor personalităţi şi a familiilor lor, reprezentaţii de circ. Atunci cînd nu au o relevanţă politică sau de altă natură (cazul Yasser Arafat, de exemplu), detaliile medicale ale morţii sînt şi ele de prost gust.

Cu alte cuvinte, ca să dreagă ceea ce a făcut, Adevărul ar putea săpa în zona neverosimilelor succese din anii ’60-’70 ale actorului, de la S-a furat o bombă la BD-uri. Cel puţin ultimele îi fac şi azi pe români să rîdă pe rupte, iar oameni care să îşi amintească se mai găsesc încă. Problema e să nu plouă cumva cu morţi în zilele următoare, fiindcă atunci toţi reporterii o să fie pe la înmormîntări.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).