Ministrele şi pompa

Cu excepţia cîtorva personaje politice cunoscute, numele miniştrilor din ultimele guverne Boc-Ungureanu-Ponta nu prea spun nimănui nimic. E motivul pentru care azi ne ocupăm mai degrabă de numele ministerelor din Guvernul Ponta, fiindcă o bună parte dintre ele amintesc de Societatea de Patafizică a lui Alfred Jarry.

Ministerul Marilor Lucrări Publice: păcat că nici Ceauşescu, nici împăratul Tiberiu nu s-au gîndit la aşa un minister. Dracu’ ştie ce înseamnă asta, fiindcă autostrăzile şi pasajele sînt la Transporturi. Probabil, ceva gen yala pe care mi-a reparat-o nea Petrică, instalatorul căruia ţin să-i fac reclamă pe această cale în Dilema veche, care scrie prea rar despre oamenii muncii. Ministerul Industriei, Comerţului şi Competitivităţii: comerţ ar fi ceva, cu mănuşi şi scorţişoară, dar industria e pe butuci, iar competitivitatea se manifestă între găştile rivale ale partidelor de la putere şi din opoziţie, sau, dacă e vorba de coaliţii, chiar între guvernanţi.

Ministerul Fondurilor Europene: dacă ar exista grad de absorbţie negativ, am ajunge şi acolo. Cînd vin la noi, ele, fondurile europene, se duc de fapt la ei: SRL-uri inexistente, dar prietene cu Primăria şi altele asemenea. Nu de alta, dar banii cu pricina îi împărţim tot noi. Fondurile europene sînt ca averea statului în comunism: nu există, nu e a nimănui, dar poate fi furată.

Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale: entitatea asta, ca să o măgulesc, şi-a îmbogăţit semantica şi determinanţii din nume de la un guvern la altul. Între aceştia, determinanţii, există o legătură de la cauză al efect: munca a fost desfiinţată prin lege în 1990, odată cu PCR, drept pentru care familia e de formă şi protecţia socială nu are din ce proteja, chiar dacă are pe cine.

Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii: aici am ajuns la cei 313 kilometri de autostradă pe care îi avem, prin efortul concertat al tuturor miniştrilor de după 1990. Se adaugă tot felul de chestii care nu funcţionează, explodează, din care curge apa şi pe care nu le poţi folosi la cărat, ca şi vagoanele împuţite ale CFR, în care un bilet costă cît în Italia.

Ministerul IMM-urilor, Turismului şi Mediului de Afaceri: IMM-urile au fost în mare parte spulberate de criză şi mafioţeala peştilor mai mari din economia României, turismul nu există, mediul de afaceri încape tot la o conferinţă de la Ziarul financiar. Bineînţeles, asta nu împiedică birocraţii ca, din taxele tot mai puţine pe care firmele le achită la stat, să inventeze o şandrama costisitoare care să ne spună cum stă treaba cu cele trei fantomatice domenii.

Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional: în afară de certurile politice despre intelectualii lui Băsescu şi ai altora, ceea ce se vede în această nobilă alcătuire sînt plăcile maro cu care umplem stîlpii în oraşe, care trimit la locuri, clădiri şi alte lucruri de patrimoniu. Faptul că acestea se numesc Piaţa Romană sau Gara de Nord şi au încărcătura înălţătoare a unor staţii de tramvai din oraşele occidentale nu trebuie să ne demobilizeze: avem patrimoniu, că doar am pus plăcile alea maro pe el.

Ministerul Educaţiei şi Cercetării: foarte nimerit, fiindcă avem o mulţime de educaţie şi cercetare. Doar că educaţia e a unora şi cercetarea a altora, iar cînd cele două se întîlnesc, în CV, asta se cheamă plagiat. Foarte la locul lui în anumite guverne din perioada 2011-2511.

Ministrul coordonator pentru proiecte de infrastructură: la ce ne mai trebuie unul, dacă Infrastructura e şi la Transporturi? Nemaivorbind de faptul că nu există.

Ministrul Bugetului: pentru că nu avem aşa ceva, adică buget. Ba e gata prea tîrziu, ba e cu deficit, ba e cu scandal.

Ministrul pentru Dialog Social: e tulburător cum s-a moştenit dialogul social de prin naiba ştie ce guvern agreat de Grupul pentru Dialog Social. Altfel, în România, dialogul social e foarte politizat şi constă în păruiala găştilor rivale la TV. Din cînd în cînd, poporul se trezeşte şi dă buzna ba în piaţă, ba la vot, plin de ură faţă de celălalt popor, care s-a trezit şi el şi a dat buzna, dar în piaţa cealaltă sau a pus ştampila dincolo. Şi viceversa.

Ar mai fi şi întrebarea: de ce naiba a vrut Victor Ponta ca guvernul lui cel nou să semene cu Comisia Europeană? Aceasta guvernează o federaţie – dar numai pe ici-pe colo, fără atribuţiile care revin fix guvernelor naţionale – şi are, în plus, şi atribuţii legislative. O să se ducă miniştrii români la Bruxelles, să se întîlnească cu omologii lor din Comisie?

Faptul că numele ministerelor se lungesc pînă la eufemism în guvernele recente arată nu numai o propensiune caraghioasă către precizie administrativă, ci şi lipsuri, tocmai în locurile care se aglomerează denotativ, ca Marile Lucrări, Infrastructura şi alte minuni. E drept, ca să ne propunem să avem ceea ce ne lipseşte, ca ţară, trebuie să ne ocupăm de astfel de lucruri, dar mania de a le da nume e mai degrabă un fel de superstiţie, care nu rezolvă nimic şi devine rizibilă. 

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).