Voichiţa. Alina. Dealu Nou
Cristian Mungiu a fost acuzat că propagă o imagine negativă a României în lume, cu al său După dealuri. Polemica pe această temă a fost de un părerism generalizat: toată lumea şi-a dat cu presupusul cu privire la ce ar putea sau nu ar putea face filmul lui Mungiu din acest punct de vedere, dar nimeni nu a fost curios să afle ce a făcut efectiv.
Totuşi, cronicile s-au scris, iar Google e suficient ca să ajungi la ele. Putem presupune că impactul nemijlocit al filmului la spectator e mai redus cantitativ decît cel pe care îl produce reflectarea acestuia în presă, fiindcă lucrurile care s-au spus pe diferite canale media ajung la un public extins. În SUA şi Marea Britanie, filmul a generat o serie întreagă de ştiri, de la cele despre premiile cîştigate la Cannes, la predicţii pentru Oscar. E drept, nici presa din străinătate nu e sută la sută riguroasă, fiindcă, de exemplu, Chicagoist.com consideră După dealuri „urmarea la 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile“. LA Weekly crede însă că filmul e „un concurent puternic la Oscarul pentru film străin“, ceea ce nu poate avea decît o încărcătură pozitivă în privinţa aşa-numitei imagini a României, la fel cum au avut-o şi celelalte premii ale lui Mungiu, precum şi succesele sportivilor noştri. Însă judecăţile de valoare şi posibilele generalizări referitoare la România merită căutate mai degrabă în cronici decît în ştiri. Iar acolo le găsim, într-adevăr, în vreo două locuri. Peter Bradshaw de la The Guardian remarcă faptul că filmul porneşte de la o poveste reală, cea de la Tanacu, pe care o consideră „o oroare iraţională în inima Europei secolului XXI“. Criticul de la celebrul cotidian britanic de stînga conchide că După dealuri este „o demonstraţie teribilă despre modul cum sărăcia creează un spaţiu pe care îl umple teama iraţională“.
Bradshaw nu este singurul care trage astfel de concluzii. Despre filmul de anul acesta al lui Mungiu, dar şi despre 432, Dave Calhoun de la Time Out spune că „sugerează o mîhnire şi o boală ascunsă în inima societăţii româneşti“. Karina Longworth (LA Weekly) se declară însă nedumerită: „Există cu siguranţă o alegorie mai cuprinzătoare despre ţara lui (Mungiu – n.r.) în film, dar la prima vizionare nu am înţeles-o“. Asta e însă tot.
Numai atît? Ei bine, da, în cele vreo 20-30 de materiale pe care le-am parcurs, probabil grosul a ceea ce au scris publicaţiile importante. Iar cele două judecăţi de mai sus arată altfel în context. Bradshaw de la The Guardian nu consideră filmul unul despre România, de fapt: „În ciuda ororii exotice a subiectului, După dealuri transmite un mesaj supărător despre modul cum ne construim cu toţii identitatea şi sensul sinelui, pentru a justifica alegeri de viaţă în situaţii în care s-ar putea să nu fi avut de ales“. Stephen Dalton de la The Hollywood Reporter vede lucrurile asemănător, cînd spune că filmul e „o inovaţie în materie de subiecte, care actualizează o dramă umană atemporală într-un peisaj contemporan“.
Lista de aprecieri de acest tip e mai lungă decît cele două-trei generalizări amintite. Probabil, prea puţini occidentali îşi închipuie că După dealuri e prima pe dreapta, după ce aterizezi la Otopeni. Şi, în orice caz, aspiraţia către echilibru şi realismul implicit, neconcluziv, al lui Mungiu au provocat critica – şi publicul – mai degrabă la reflecţie decît la judecăţi tranşante. Donald Clarke de la The Irish Times nu a trebuit să citească numeroasele interviuri ale autorului ca să înţeleagă estetica acestuia: „Acest regizor singular refuză judecăţile sau analiza omniscientă“.
Cu alte cuvinte, trebuie să fii cu musca pe căciulă, ca Vasile Pîrcălabu, protopopul din Vaslui, ca să găseşti în film un mesaj tranşant antiromânesc şi antiortodox. Mungiu e, într-adevăr, agnostic, dar nu blasfemator.
Poate însă un film ca După dealuri să facă ceva rău – sau bun – pentru o ţară? Aici e cazul să ne gîndim puţin la Woody Allen, care obţine finanţări ca să filmeze în capitale europene. Regizorul emblematic al Manhattan-ului şi-a localizat ultimele filme la Barcelona, la Paris şi Roma, iar atmosfera senzuală şi colorată a acestor producţii e un beneficiu de brand implicit pentru locurile respective. Shimon Peres, legendarul preşedinte al Israelului, s-a implicat chiar într-o campanie de strîngere de fonduri pentru finanţarea unui film al lui Allen, a cărui acţiune să se petreacă în Israel.
Cum ar fi fost însă ca filmul să se numească Voichiţa. Alina. Dealu Nou, ca Vicky Cristina Barcelona? Din titlu e de reţinut mai degrabă „după“, beyond în engleză, care sugerează un „dincolo“ foarte rar văzut. Din punctul de vedere al Voichiţei şi al Alinei, e o rupere cu trecutul neprecizat, casa de copii şi abuzurile sugerate. Din punctul nostru de vedere, e un teritoriu metafizic, aflat deocamdată la o distanţă sigură. Dar numai deocamdată.
Cu tot realismul, Mungiu nu vorbeşte despre un spaţiu tangibil, geografic, asupra căruia ai putea trage concluzii terestre. Iar spaţiile geografice nu se încarcă de sensuri, numai dacă le arăţi. Ci – dacă cumva posedă elite ce pot reflecta, în mod valid, asupra propriilor traume naţionale – se distanţează chiar prin actul reflecţiei de respectivele traume. Şi, deci, de imaginea întunecată. După dealuri nu e un film despre exorcism, cum bine s-a observat. Ci chiar un exorcism.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
