De ce nu mai avem ştiri

Publicat în Dilema Veche nr. 472 din 28 februarie - 6 martie 2013
România plagiatoare şi rădăcinile ei jpeg

Cu toată segregarea politică, televiziunile şi site-urile de ştiri difuzează, zi de zi, cam aceleaşi informaţii. Bineînţeles, aţi observat acest lucru şi, dacă aţi prins şi presa de acum 15 ani, vă întrebaţi: nu cumva s-au tîmpit jurnaliştii de fac asta? Dincolo de multe alte considerente, ceea ce vedem la TV şi pe Internet e atît de sărac şi de repetitiv dintr-un motiv legat de tehnologie.

„Informaţia se mişcă sau, dacă nu, noi ne mişcăm către ea. A te mişca înspre ea n-a fost niciodată un lucru popular, şi e din ce în ce mai demodat; astăzi, vrem ca informaţia să vină către noi“, spunea Neal Stephenson în 1996, în „Mother Earth Mother Board“, un eseu din Wired dedicat cablului – de la Morse şi Bell la ceva numit FLAG (sau Fiber-optic Link Around the Globe), care urma să fie instalat – şi a şi fost de atunci – în jurul Pămîntului.

De atunci, la FLAG şi alte autostrăzi ale informaţiei s-au adăugat şi lucruri mult mai umile, cum ar fi furnizorul nostru de cablu (sau DTH/satelit digital), ca să nu mai vorbim de Internet. Pe cablul TV, e drept, Congresul PNL e pe toate posturile, dar zappînd printre cele peste 100 de canale care sînt apanajul oricărui plătitor mai răsărit, nu poţi să nu remarci o senzaţie de saturaţie. Cei care l-au citit pe Toffler ştiu la ce mă refer, e vorba de information overload, suprasaturarea cu informaţie, care duce la lucruri precum dezorientarea cognitivă sau anxietatea pe care o avem cînd încercăm să ţinem pasul cu noutăţile dintr-un anume domeniu.

Pînă aici, lucrurile sînt familiare. Dar cum de media reuşeşte să ne bombardeze atît de tare cu atît de puţin? Aici e cazul să vin cu o povestioară personală, dinaintea Internetului, sau, mai precis, chiar de pe vremea cînd acesta se năştea: am ajuns ziarist cu carte de muncă pe la începutul lui 1992, în urma unui concurs organizat de Dreptatea, în care ni s-a cerut să plecăm două ore „pe teren“ şi să ne întoarcem cu un reportaj. Dacă nu mă-nşel, şi Ion Cristoiu organizase astfel de concursuri pentru nou-veniţii în meserie, iar proba era destul de dură: cum e să mergi pe stradă şi să găseşti un subiect, la concurenţă cu alţi vreo 90 de aspiranţi? Eu m-am dus la sigur, pe Lipscani, unde amicii mei Pală şi Falstaff vindeau nişte pantofi de plastic chinezeşti şi beau bere la o tarabă de tablă, în care, dintr-un motiv numai de ei cunoscut, încuiau halbele pe care ar fi trebuit să le ducă înapoi la berărie. Am povestit despre căciula de Taras Bulba a lui Pală şi fizicul monumental al lui Falstaff, ca şi despre mersul comerţului în mocirla bălţată cu turcisme şi chinezării care era atunci Lipscaniul.

Ceea ce ne duce înapoi la constatarea lui Stephenson. Informaţia vine la tine sau te duci tu la ea. Iar în media au fost vremuri în care mai degrabă jurnalistul se ducea la ea, la informaţie. Reporterul era, prin definiţie, o persoană într-un fel sau altul mobilă, capabilă să acopere suprafeţe geografice.

Cam prin primul an de presă cu carte de muncă mi-a fost clar un lucru pe care îl intuisem încă din vremea tatonărilor, şi anume că a fi acreditat pe lîngă vreo instituţie îţi face viaţa mult mai bună decît pe aceea a colegilor care nu se învîrteau în jurul unui astfel de pol de informaţie. Produceam cu uşurinţă vreo 20 de cronici parlamentare pe lună, după un mecanism uşor de imaginat: ajungeam dimineaţa la Senat, care pe vremea aceea era în fostul CC, la Sala Omnia, mă plictiseam acolo cîteva ore şi după-amiaza o luam la trap pe Calea Victoriei pînă în fostul Minister al Industriei Construcţiilor de Maşini, cel de lîngă Casa Vernescu, care a fost dărîmat acum cîţiva ani. N-aş putea să vă reproduc nimic din ce debitam în respectivele cronici, dar, peste un an, eram la un alt ziar, pe nume Ora, în care făceam ceva asemănător, cu o excepţie: nu mai produceam cronici (o specie de inspiraţie interbelică), ci ştiri, cîte două-trei pe zi, pe care le extrăgeam nu atît din sala de şedinţe, cît de la bufetul aceluiaşi Senat, de la politicienii cu care mă împrietenisem.

În jargonul redacţional al acelor ani, asta se numea a avea „o felie“, la care ajungeai după ce cîştigai o oarecare experienţă şi te distingeai într-un fel sau altul. Iar unul dintre lucrurile cele mai rele pe care le puteai face era „să te bagi pe felia altuia“.

Cu toate drumurile mele în sus şi-n jos pe Calea Victoriei – şi chiar luînd în considerare faptul că de la un punct încolo debitam aşa-numite exclusivităţi, informaţii pe care le obţineam doar eu –, devenisem deja un hibrid, veriga lipsă între reporterul superlativ şi creaturile cu picioare atrofiate şi degete agile, lipite de tastatură, care îşi fac azi veacul în ce-a mai rămas din redacţiile profesioniste. Ziariştii erau plătiţi în anii ’90 în sistemul bază + acord, în care, la acord, conta foarte tare numărul de materiale publicate. Cu cele 20-30-40 de ştiri politice pe care le produceam, o duceam mult mai bine decît alţi colegi, începători, care făceau teren „pe bune“, la întîmplare, şi ajungeau să publice nu mai mult de patru-cinci materiale pe lună.

Cam în aceleaşi vremuri, Ion Cristoiu pusese pe roate – la propriu – o reţea de taximetrişti, care, pe lîngă dus clienţii, aveau de raportat şi toate accidentele şi incidentele pe care le vedeau în oraş. Angajaţii propriu-zişi de la Evenimentul zilei erau, se spunea, peste 500, iar mulţi dintre ei publicau unu-două materiale.

Vreo opt-zece ani mai tîrziu, apăruseră redacţiile de cotidian de cîte 50-60 de oameni. Existau deja telefon, fax, agenţii de ştiri, birouri de presă, PR de companii, iar Internetul era din ce în ce mai util pentru pescuit informaţii externe sau mondene. Azi, redacţiile româneşti de cotidian au ajuns în unele cazuri pe la 20 de oameni; în plus, aud despre cutare ziar care vrea să înglobeze în conţinutul propriu articolele de pe cutare platformă de opinie, pe gratis, fiindcă nu are bani să plătească ziarişti.

Pînă la un punct, acestea sînt poveşti care ţin de bucătăria presei şi nu e obligatoriu să vă entuziasmaţi citindu-le. Însă, dacă aţi ajuns pînă aici, ştiţi de ce, azi, jurnalistul e o fiinţă racordată la e-mail, browser de Internet, televizoare deschise în toate colţurile redacţiei, mobil cu SMS-uri secrete şi tot restul. Nu se mai duce către informaţie, ci aşteaptă ca informaţia să vină la el – strategie nu doar mai comodă, ci şi mult mai productivă.

Aici apare, desigur, problema surselor, care sînt în mare măsură aceleaşi pentru toţi: instituţii ale statului, partide, companii, ONG-uri. Vorbeam mai sus despre senzaţia de saturaţie şi inutilitate pe care o aveţi cînd zappaţi pe cablu; jurnalistul, profesionist al informaţiei, nu e deloc ocolit de information overload, ba dimpotrivă: a ajuns să se tăvălească perpetuu într-o mlaştină de biţi de calculator şi comunicate de presă, între care îi e din ce în ce mai greu să discearnă. Nu numai specialiştii, ci şi cititorii avizaţi ştiu bine un lucru, în definitiv simplu, că atunci cînd iniţiativa comunicării (comunicat de presă, informaţie „pe surse“) aparţine unei instituţii/persoane, aceasta va trage spuza pe turta proprie. Dacă nu verifici/întregeşti/respingi/chestionezi ceea ce primeşti pe toate canalele electronice care te înconjoară, nu vei ajunge la relevanţă, diversitate, interes public, ştire în adevăratul sens al cuvîntului. Pe care comunicatele oficiale le asigură destul de rar.

Dincolo de presiunea companiilor sau a guvernelor, slăbiciunea economică a mediei clasice şi alte cauze externe, presa a scăzut azi în relevanţă din motivele tehnologice, intrinseci, pe care le descriu mai sus. În cercurile profesionale şi nu numai, se deplînge dispariţia jurnalismului de investigaţie. Chiar e ceva de regretat, şi excepţiile sînt de aplaudat. Dar ca să se adecveze la vremurile care vin, media va trebui să dobîndească, în primul rînd, aptitudini care ţin mai degrabă de curation – adică de preluarea, editarea, agregarea conţinutului, cu crearea de relevanţă proprie. Pentru asta, va trebui să se vindece cum ştie mai bine de suprasaturarea de informaţie, cea de la sursă.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).

Cea mai bună parte din noi jpeg
Prietenia între femei – un mit?
Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
Zizi și neantul jpeg
Zăpadă și săpuneală
Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Diete și cîteva gînduri despre nutriție
● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.
E cool să postești jpeg
Cînd aduci munca acasă
Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.
p 20 Kierkegaar WC jpg
Maestrul Kierkegaard
Într-o anumită împrejurare, Wittgenstein a observat: „Un gînditor religios onest este ca un funambul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Ineditele lui Eliade
E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Dialog între un tată și un fiu (la vîrsta inocenței), în autobuz. Tatăl: „Merg să-i iau lu’ mami ceva.“ Fiul: „Ce?“ Tatăl: „Niște cizme.“ Fiul: „De ce?“ Tatăl: „Nu, că nu găsesc.“ Memorabil. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.

Adevarul.ro

image
Ninsorile cuprind aproape toată România: masa de aer polar vine cu temperaturi de coșmar. Unde viscolește puternic
Ninsorile cuprind majoritatea zonelor, sâmbătă, iar în vest şi în sud se vor semnala ploi și lapoviţă. Pe crestele Carpaţilor este în continuare viscol, dar vântul se intensifică şi în jumătatea vestică a ţării.
image
Culmea absurdului. Șofer amendat pentru că a respectat legea. Poliția, învinsă cu propriile imagini
Un șofer din Timiș, amendat pentru că nu a respectat semnificaţia indicatorului ,,Oprire” la trecerea de nivel cu calea ferată, a obținut anularea sancțiunii în instanță demonstrând că a respectat legea „la virgulă”.
image
Medic ATI, despre „tradiția” șpăgilor din spitale: „O preocupare otrăvită, o idolatrie de Ev Mediu”
Cazul medicului oncolog din Suceava, care a fost prins în flagrant când lua mită de la pacienții bolnavi de cancer, este criticat de un medic. Doctorița Ecaterina Petrescu Botoncea este de părere că această practică ar trebui interzisă.

HIstoria.ro

image
Moartea căpitanului Valter Mărăcineanu, un erou al Războiului de Independență
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” deține în patrimoniul său o fotografie inedită a eroului român Valter Mărăcineanu.
image
Armata lui Vlad Ţepeș: Arme și echipamente
Cu toată lipsa de piese originale din epocă, putem reface echipamentul și armamentul trupelor lui Vlad Ţepeș, bazându-ne pe puținele piese existente, pe sursele pictate și scrise și pe comparații cu zonele din jur.
image
Sfârșitul Bătăliei de la Stalingrad: Capitularea mareșalului Paulus
În timpul nopții de 30 spre 31 ianuarie 1943, Brigada 38 Motorizată, având atașate companiile de geniu, a încercuit zona din jurul Pieței Eroilor Căzuți și magazinul Univermag, întrerupând legăturile telefonice dintre comandamentul mareșalului Friedrich Paulus și unitățile subordonate.