De ce nu mai avem ştiri
Cu toată segregarea politică, televiziunile şi site-urile de ştiri difuzează, zi de zi, cam aceleaşi informaţii. Bineînţeles, aţi observat acest lucru şi, dacă aţi prins şi presa de acum 15 ani, vă întrebaţi: nu cumva s-au tîmpit jurnaliştii de fac asta? Dincolo de multe alte considerente, ceea ce vedem la TV şi pe Internet e atît de sărac şi de repetitiv dintr-un motiv legat de tehnologie.
„Informaţia se mişcă sau, dacă nu, noi ne mişcăm către ea. A te mişca înspre ea n-a fost niciodată un lucru popular, şi e din ce în ce mai demodat; astăzi, vrem ca informaţia să vină către noi“, spunea Neal Stephenson în 1996, în „Mother Earth Mother Board“, un eseu din Wired dedicat cablului – de la Morse şi Bell la ceva numit FLAG (sau Fiber-optic Link Around the Globe), care urma să fie instalat – şi a şi fost de atunci – în jurul Pămîntului.
De atunci, la FLAG şi alte autostrăzi ale informaţiei s-au adăugat şi lucruri mult mai umile, cum ar fi furnizorul nostru de cablu (sau DTH/satelit digital), ca să nu mai vorbim de Internet. Pe cablul TV, e drept, Congresul PNL e pe toate posturile, dar zappînd printre cele peste 100 de canale care sînt apanajul oricărui plătitor mai răsărit, nu poţi să nu remarci o senzaţie de saturaţie. Cei care l-au citit pe Toffler ştiu la ce mă refer, e vorba de information overload, suprasaturarea cu informaţie, care duce la lucruri precum dezorientarea cognitivă sau anxietatea pe care o avem cînd încercăm să ţinem pasul cu noutăţile dintr-un anume domeniu.
Pînă aici, lucrurile sînt familiare. Dar cum de media reuşeşte să ne bombardeze atît de tare cu atît de puţin? Aici e cazul să vin cu o povestioară personală, dinaintea Internetului, sau, mai precis, chiar de pe vremea cînd acesta se năştea: am ajuns ziarist cu carte de muncă pe la începutul lui 1992, în urma unui concurs organizat de Dreptatea, în care ni s-a cerut să plecăm două ore „pe teren“ şi să ne întoarcem cu un reportaj. Dacă nu mă-nşel, şi Ion Cristoiu organizase astfel de concursuri pentru nou-veniţii în meserie, iar proba era destul de dură: cum e să mergi pe stradă şi să găseşti un subiect, la concurenţă cu alţi vreo 90 de aspiranţi? Eu m-am dus la sigur, pe Lipscani, unde amicii mei Pală şi Falstaff vindeau nişte pantofi de plastic chinezeşti şi beau bere la o tarabă de tablă, în care, dintr-un motiv numai de ei cunoscut, încuiau halbele pe care ar fi trebuit să le ducă înapoi la berărie. Am povestit despre căciula de Taras Bulba a lui Pală şi fizicul monumental al lui Falstaff, ca şi despre mersul comerţului în mocirla bălţată cu turcisme şi chinezării care era atunci Lipscaniul.
Ceea ce ne duce înapoi la constatarea lui Stephenson. Informaţia vine la tine sau te duci tu la ea. Iar în media au fost vremuri în care mai degrabă jurnalistul se ducea la ea, la informaţie. Reporterul era, prin definiţie, o persoană într-un fel sau altul mobilă, capabilă să acopere suprafeţe geografice.
Cam prin primul an de presă cu carte de muncă mi-a fost clar un lucru pe care îl intuisem încă din vremea tatonărilor, şi anume că a fi acreditat pe lîngă vreo instituţie îţi face viaţa mult mai bună decît pe aceea a colegilor care nu se învîrteau în jurul unui astfel de pol de informaţie. Produceam cu uşurinţă vreo 20 de cronici parlamentare pe lună, după un mecanism uşor de imaginat: ajungeam dimineaţa la Senat, care pe vremea aceea era în fostul CC, la Sala Omnia, mă plictiseam acolo cîteva ore şi după-amiaza o luam la trap pe Calea Victoriei pînă în fostul Minister al Industriei Construcţiilor de Maşini, cel de lîngă Casa Vernescu, care a fost dărîmat acum cîţiva ani. N-aş putea să vă reproduc nimic din ce debitam în respectivele cronici, dar, peste un an, eram la un alt ziar, pe nume Ora, în care făceam ceva asemănător, cu o excepţie: nu mai produceam cronici (o specie de inspiraţie interbelică), ci ştiri, cîte două-trei pe zi, pe care le extrăgeam nu atît din sala de şedinţe, cît de la bufetul aceluiaşi Senat, de la politicienii cu care mă împrietenisem.
În jargonul redacţional al acelor ani, asta se numea a avea „o felie“, la care ajungeai după ce cîştigai o oarecare experienţă şi te distingeai într-un fel sau altul. Iar unul dintre lucrurile cele mai rele pe care le puteai face era „să te bagi pe felia altuia“.
Cu toate drumurile mele în sus şi-n jos pe Calea Victoriei – şi chiar luînd în considerare faptul că de la un punct încolo debitam aşa-numite exclusivităţi, informaţii pe care le obţineam doar eu –, devenisem deja un hibrid, veriga lipsă între reporterul superlativ şi creaturile cu picioare atrofiate şi degete agile, lipite de tastatură, care îşi fac azi veacul în ce-a mai rămas din redacţiile profesioniste. Ziariştii erau plătiţi în anii ’90 în sistemul bază + acord, în care, la acord, conta foarte tare numărul de materiale publicate. Cu cele 20-30-40 de ştiri politice pe care le produceam, o duceam mult mai bine decît alţi colegi, începători, care făceau teren „pe bune“, la întîmplare, şi ajungeau să publice nu mai mult de patru-cinci materiale pe lună.
Cam în aceleaşi vremuri, Ion Cristoiu pusese pe roate – la propriu – o reţea de taximetrişti, care, pe lîngă dus clienţii, aveau de raportat şi toate accidentele şi incidentele pe care le vedeau în oraş. Angajaţii propriu-zişi de la Evenimentul zilei erau, se spunea, peste 500, iar mulţi dintre ei publicau unu-două materiale.
Vreo opt-zece ani mai tîrziu, apăruseră redacţiile de cotidian de cîte 50-60 de oameni. Existau deja telefon, fax, agenţii de ştiri, birouri de presă, PR de companii, iar Internetul era din ce în ce mai util pentru pescuit informaţii externe sau mondene. Azi, redacţiile româneşti de cotidian au ajuns în unele cazuri pe la 20 de oameni; în plus, aud despre cutare ziar care vrea să înglobeze în conţinutul propriu articolele de pe cutare platformă de opinie, pe gratis, fiindcă nu are bani să plătească ziarişti.
Pînă la un punct, acestea sînt poveşti care ţin de bucătăria presei şi nu e obligatoriu să vă entuziasmaţi citindu-le. Însă, dacă aţi ajuns pînă aici, ştiţi de ce, azi, jurnalistul e o fiinţă racordată la e-mail, browser de Internet, televizoare deschise în toate colţurile redacţiei, mobil cu SMS-uri secrete şi tot restul. Nu se mai duce către informaţie, ci aşteaptă ca informaţia să vină la el – strategie nu doar mai comodă, ci şi mult mai productivă.
Aici apare, desigur, problema surselor, care sînt în mare măsură aceleaşi pentru toţi: instituţii ale statului, partide, companii, ONG-uri. Vorbeam mai sus despre senzaţia de saturaţie şi inutilitate pe care o aveţi cînd zappaţi pe cablu; jurnalistul, profesionist al informaţiei, nu e deloc ocolit de information overload, ba dimpotrivă: a ajuns să se tăvălească perpetuu într-o mlaştină de biţi de calculator şi comunicate de presă, între care îi e din ce în ce mai greu să discearnă. Nu numai specialiştii, ci şi cititorii avizaţi ştiu bine un lucru, în definitiv simplu, că atunci cînd iniţiativa comunicării (comunicat de presă, informaţie „pe surse“) aparţine unei instituţii/persoane, aceasta va trage spuza pe turta proprie. Dacă nu verifici/întregeşti/respingi/chestionezi ceea ce primeşti pe toate canalele electronice care te înconjoară, nu vei ajunge la relevanţă, diversitate, interes public, ştire în adevăratul sens al cuvîntului. Pe care comunicatele oficiale le asigură destul de rar.
Dincolo de presiunea companiilor sau a guvernelor, slăbiciunea economică a mediei clasice şi alte cauze externe, presa a scăzut azi în relevanţă din motivele tehnologice, intrinseci, pe care le descriu mai sus. În cercurile profesionale şi nu numai, se deplînge dispariţia jurnalismului de investigaţie. Chiar e ceva de regretat, şi excepţiile sînt de aplaudat. Dar ca să se adecveze la vremurile care vin, media va trebui să dobîndească, în primul rînd, aptitudini care ţin mai degrabă de curation – adică de preluarea, editarea, agregarea conţinutului, cu crearea de relevanţă proprie. Pentru asta, va trebui să se vindece cum ştie mai bine de suprasaturarea de informaţie, cea de la sursă.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
