Mogulii, mogulaşii şi trepăduşii media
Un raport OSCE publicat acum cîteva zile face o constatare care sună familiar, aceea că tot mai multe instituţii media româneşti „preferă să devină un instrument la dispoziţia partidelor politice.“ E ceva nou în toată povestea? Da, iar noutăţile nu sînt vesele deloc.
Raportul OSCE nominalizează patru posturi TV care se află la dispoziţia politicului: Antena 3, România TV, B1 TV, OTV, dar dă note bune TVR şi Digi 24. Faptul că lucrurilor li se spune pe nume într-un document de acest gen e în sine un simptom că lucrurile au luat-o razna.
OSCE dedică mai la vale un paragraf grupului Intact/Antena şi fondatorului său implicat în politică, Dan Voiculescu. De altfel, Antena 3 arată puţin altfel decît celelalte trei posturi incriminate, fie şi numai pentru că „inamicul public“ care îl controlează poate fi numit şi arătat cu degetul. E notoriu că fondatorul Intact este nu doar un mare proprietar media, ci şi implicat în politică, prin Partidul Conservator, membru al alianţei majoritare. Lucru care i-a făcut pe editorialiştii anti-USL să meargă pînă la a încerca să acrediteze ideea unei „guvernări Voiculescu“, ca şi faptul că alegerile ar fi fost cîştigate de Antena 3.
Eu, unul, sînt oarecum sătul de comentatorii care se culcă şi se scoală cu drobul de sare, fiindcă un anume gen de profeţii politice apocaliptice sînt mai puţin treaba presei serioase, decît scenarii aruncate în piaţă de consultanţii politici, pe seama duşmanului. Rămîne să vedem, prin urmare, cît de voiculesciană va fi „guvernarea Voiculescu“, şi dacă mogulul va spolia ţara mai rău decît au făcut-o baronii PDL.
Oricum ar sta lucrurile în această chestiune, aura luciferică a lui Dan Voiculescu e o veste proastă dintr-un alt punct de vedere. E vorba de celelalte televiziuni şi canale media cu o culoare politică, apărute în ultimii ani. Să facem trei-patru paşi înapoi, pînă prin 2008-2009: la acea vreme, presa era nu doar rentabilă (adesea), ci în mîinile a cinci mari grupuri media: Ringier, PRO/CME, Intact, Adevărul, Realitatea-Caţavencu. Dacă Ringier şi Adrian Sârbu s-au ţinut depate de politic, ultimele două grupuri sînt mai degrabă istorie, sau nu prea mai au legătură cu felul cum le-a vrut Sorin Ovidiu Vîntu şi Dinu Patriciu. Primul e la puşcărie, al doilea are probleme de sănătate şi mai multe companii în insolvenţă, başca faptul că pare a-şi fi pierdut interesul pentru piaţa românească, nu numai în materie de media. Mai puţin Dan Voiculescu – mogulii intră, pînă la proba contrarie, în istorie. Ce e rău în asta?
Aşa cum spuneam, în acele vremuri, problema mogulilor nu era că sînt moguli, ci că – sau în ce măsură – nu sînt moguli. Un om-instituţie, de o bogăţie ieşită din comun, care are forţa de a se opune politicului, e o comoară pentru o democraţie. Dar atunci cînd acesta intră în complicitate cu politicul, e şantajabil cu dosare penale şi aşa mai departe, lucrurile se încurcă şi mogulul nu mai e chiar atît de mogul.
Dar cu complicităţile lui cu politicul, Voiculescu e – dacă Vîntu sau Patriciu nu vor reînvia – singurul supravieţuitor al unei epoci deja revolute. Piaţa media de azi, numai la trei-patru ani de la acele vremuri, e ocupată de tot felul de televiziuni-diminutiv şi site-uri aşa-zis neafiliate, ţinute în mînă de personaje de rang secund, de la Cozmin Guşă, la Sebastian Ghiţă sau Dan Diaconescu. În alte zone, apar diferiţi consultanţi politici aflaţi la remorca unor partide sau, în lipsa lor, tot felul de zvonuri despre tot felul de personaje cu un statut neclar.
Raportul OSCE nu vorbeşte ca editorialistul român atunci cînd aminteşte de „instrument la dispoziţia partidelor politice.“ OSCE nu simte enorm şi nici nu vede monstruos, ci dă o descriere tranşantă, precisă şi responsabilă a modului în care o mare parte a presei din România a ajuns pur şi simplu la remorca, la cheremul, la comanda politicului. Iar televiziunile sînt doar partea mai vizibilă. Online-ul e plin de site-uri mici şi vocale, cu păreri tranşante şi simptome de afiliere, în ciuda ţipetelor belicoase de independenţă pe care le scot. Azi, pare că aşa ceva nu contează, dar atunci cînd presa scrisă se va duce de rîpă cu totul, va trage după ea şi o bună parte din maşinăriile de tocat ştiri gen Realitatea.net, Adevărul.ro şi aşa mai departe, care domină topurile de trafic azi, iar toate aceste platforme de opinie, bloguri colective şi aşa mai departe vor deveni una din puţinele opţiuni pentru un cititor căruia, ani de zile, i-a păsat de suferinţele presei exact cît i-a păsat presei de el – adică deloc.
Pe online, e drept, opţiunile politice tranşante pot fi dezinteresate şi pot contribui la o dinamică ideologică absentă din coruptul şi ipocritul sistem partinic. Dar pe lîngă aceste zone oneste, există mai ales o listă lungă de dot.zombies ideologici, gata să se activeze la momentul oportun.
Acum trei-patru ani, însuşirea de mogul era – dacă nu o meserie –, măcar un fel de omologare socială. Acum, imberbul Sebastian Ghiţă, cu firmele lui, e chiar un personaj opulent, comparativ cu oameni fără o treabă clară-n viaţă, de felul ba-managerului, ba-politicianului, ba-consultantului Guşă. Ghiţă, cel puţin, poate spera la un statut de mogulaş, tradus printr-o relaţie de genul do ut des cu politicul, în care să-şi păstreze un anume spaţiu de manevră. Dar mai jos de astfel de oameni apar trepăduşii politici, care au început să mişune prin cadavrul mediei româneşti cu o vioiciune larvară. Îi vom vedea de acum tot mai des.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
