Ciocoii vechi şi noi - şi mai ales foarte noi

Ciocoii: sînt peste tot, mai ales de cînd i-a conjurat Dan Diaconescu. Distinsa lingvistă Rodica Zafiu a scris de curînd un articol revelator despre ei în Dilema veche. Totuşi, cum de s-au trezit ei, ca să ne bîntuie, tocmai acum, în 2012?

Rodica Zafiu dă o explicaţie precisă şi greu de contestat despre istoria cuvîntului. Iniţial, ciocoi însemna servitor sau slugă boierească, un soi de personaj secund, trăitor pe lîngă curtea potentatului, personaj care de la un punct încolo a căpătat conotaţii negative şi de putere/asuprire, de factor de decizie (negativă) în privinţa unor chestiuni care privesc ceva numit popor.

De un astfel de sens s-au legat Nicolae Filimon – cu celebrul Ciocoii vechi şi noi – şi, adaugă Rodica Zafiu, Heliade Rădulescu sau V. A. Urechia. E vorba de un fel de parveniţi, care au uzurpat, ca arendaşi sau din alte poziţii subalterne, autoritatea boierului.

Reintrat în circulaţie, pe limba lui Dan Diaconescu, cuvîntul pare a spune altceva: o specie nu doar omniprezentă, ci şi omnipotentă de asupritori, care tinde a se adăuga, în parnasul bizarilor zei ai corupţiei din România postrevoluţionară, baronului local sau mogulului.

Rodica Zafiu mai aminteşte cu folos de faptul că acelaşi ciocoi căpăta un sens asemănător cu cel de azi în Scînteia anilor ’50, ca opresor generic şi reprezentant al burghezo-moşierismului, fără nuanţe şi grad de autoritate. De acolo – sau poate din titlul bine-cunoscut al romanului lui Filimon – l-a luat şeful OTV şi al PP-DD.

Totuşi, e ceva care scîrţîie aici: la Dan Diaconescu, şi în Scînteia, vorbim de asupritori discreţionari. În dicţionar şi istoria literaturii, e mai degrabă un intermediar al puterii, de felul celor care făceau ochi într-o ţesătură socială în acelaşi timp mai aşezată şi mai complicată. Baronul local stăpîneşte un teritoriu, iar mogulul – un business/o industrie. Peste ce e şef ciocoiul?

În lipsa altui domeniu, peste spaimele şi frustrarea poporului. E ciudat faptul că Dan Diaconescu l-a învestit – şi restul presei îl propagă ca atare – cu puteri nemăsurate, fiindcă ar trebui, încă o dată, să depindă de cineva. O primă explicaţie o găsim în însăşi biografia lui Dan Diaconescu. Acum cîţiva ani, fondatorul OTV şi al PP-DD perora vreme de cîteva nopţi, în eter, într-un serial intitulat Jos labele de pe Televiziunea Poporului, în care îşi povestea diferitele aventuri postrevoluţionare. În serialul respectiv – de la un capăt la altul o provocare la adresa CNA, cel care putea să-l interzică –, Diaconescu amintea, voalat, de diferite personaje sus puse, de care se lovise în toată cariera lui audiovizuală. Cîteva dintre ele puteau fi identificate prin foşti prim-miniştri şi preşedinţi ai României. Dar restul?

Restul erau ciocoi. O primă explicaţie, mulţumitoare, pentru cariera pe care o are azi cuvîntul e cercul de intermediari cu putere de decizie de care s-a lovit în propria ascensiune Dan Diaconescu. Important – şi periculos – acum, inventatorul OTV a avut de-a face cu destui oameni de casă (altă sintagmă preluată din literatura de manual şcolar, productiv, de presă) ai diferiţilor potentaţi. Dincolo de rezonanţa onomatopeic-aliterativă, de anii ’50 şi de titlul lui Filimon, ciocoii au înviat în discursul lui Diaconescu şi în consistentele ecouri media ale acestei vorbiri, ca o frustrare din trecut şi o revanşă, acum, că Diaconescu se prosteşte pe toate posturile TV (aşa cum anticipam la începutul anului) cu mascarade de rang mai înalt, ca Oltchim.

Însă ei, ciocoii, nu s-ar fi propagat atît de bine dacă ar fi fost doar o obsesie personală a otevistului posesor azi de ambiţii mai înalte. Diaconescu ştie să construiască un discurs public foarte bine, ca pe o saga, cu desfăşurare în timp, răsturnări de situaţie spectaculoase şi deznodămînt. Pentru asta îţi trebuie o ureche fină faţă de supărările celor care aud acelaşi discurs. Probabil, publicul – şi electoratul – lui Diaconescu are aceeaşi problemă cu Diaconescu. El nu se întîlneşte nici cu Năstase, nici cu Iliescu, nici cu Ponta, şi nici cu Băsescu. Ci cu intermediarii acestora, de pe la administraţii financiare, poliţie şi de prin alte focare de infecţie socială – altfel spus, aparatul de stat. Într-o ţară în care mogulii şi baronii locali se consolidează tot mai mult, se creează, ca la sfîrşitul secolului al XIX-lea, necesitatea intermediarilor. Cumva, inadvertenţa la timpul prezent a părintelui Elodiei trasează un viitor, fiindcă altfel n-ar fi făcut atîta vîlvă.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).