Ciocoi

Asistăm, nu fără oarecare mirare, la revenirea în forţă a cuvîntului ciocoi în discursul public românesc. E surprinzătoare vitalitatea unui termen peiorativ care părea să fi fost compromis de abuzul din anii ’50 ai secolului trecut („în inimile lor creştea ura faţă de ciocoi“, Scînteia, 21.12.1949). Brutalitatea soluţiilor epocii („Ia pe ciocoi ca hreanul şi dă-l pe răzătoare“) ar fi putut încărca termenul cu un bagaj ideologic stînjenitor. Nu pare să fie chiar aşa: noi lozinci populiste înfierează ciocoii – „Războiul anti-ciocoi a început cu un succes“ (partidul.poporului.ro); „Am eliberat 500 de localităţi de ciocoi“ (declaraţie citată de hotnews.ro); „Vă rog să ne scuzaţi, domnilor ciocoi, că am cîştigat noi“ (ziare-pe-net.ro); „noii ciocoi de la CNAS“ (discurs în Camera Deputaţilor, 14.02.2012) etc.

E posibil ca revenirea în uz a termenului depreciativ să fie motivată cultural, prin ecouri din literatura secolului al XIX-lea, în primul rînd din romanul lui Filimon. Dacă nu textul, măcar titlul Ciocoii vechi şi noi circulă (încă) în mediul şcolar. Iar literatura transmite în acest caz o parte din discursul public al epocii. Ciocoi a fost un cuvînt extrem de prezent în dezbaterile politice paşoptiste: în Memoriile sale asupra Revoluţiei de la 1848, publicate în franceză (în 1851), Heliade Rădulescu decide să-l păstreze ca atare, încărcat de conotaţiile pasiunii politice: „les ciocoï veulent rappeler Bibesco“; „ces semences de l’enfer, tous les ciocoï dont le nom est synonyme de bec de Belzébuth“ etc.

Mai puţin cunoscută e evoluţia semantică a cuvîntului, dinainte de transformarea sa într-o insultă politică. Dicţionarul academic (DA – Dicţionarul limbii române, Litera C, 1940) consemnează un sens vechi – „servitor domnesc“, „slugă boierească“, „fecior din casă“ –, ilustrat de citate perfect neutre: „Feciorul, un ciocoi înalt, în frac şi mănuşi albe de bumbac, îmi deschise uşa“ (V. A. Urechia). Între atribuţiile unui ciocoi putea intra şi scrisul de cancelarie (de unde „slova ciocoiască“, pomenită şi de Ion Ghica). Acelaşi dicţionar academic – care consideră că termenul a apărut în Muntenia şi Moldova, fiind iniţial necunoscut în Ardeal – trasează cu acurateţe o explicaţie sociolingvistică a schimbării semantice: ciocoi era eticheta unei categorii sociale intermediare, rău privite din ambele direcţii – cu dispreţ de nobilimea veche, cu ostilitate de cei mai săraci. Asociat tipologiei parvenitului, ciocoiul a devenit o etichetă socială şi morală, teoretizată în continuare (de exemplu, de Rădulescu Motru la 1908, aşa cum arăta Andrei Pleşu într-un articol din 2004, reluat recent, în Dilema veche, 442/2012).

Şi etimologia cuvîntului e neclară: DEX, prudent, nu indică nici o soluţie; Dicţionarul etimologic al lui Ciorănescu îl leagă, ca şi DA, de femininul cioacă („specie de cioară“), printr-o explicaţie neconvingătoare („termenul de comparaţie a fost voracitatea pasării şi a slugilor boiereşti“), nepotrivită cu istoria cuvîntului, al cărui sens depreciativ a apărut mai tîrziu. Adesea se face o legătură – explicabilă prin formă, nu şi prin sens – cu cioc (Noul dicţionar universal, 2006; DEXI, 2007). Mult mai probabilă – în concordanţă cu utilizarea veche a cuvîntului, cu referirea la micii slujbaşi şi cu răspîndirea balcanică a formelor – e ideea unei origini turceşti, lansată cu multă vreme în urmă (de Roesler, Gaster ş.a.), dar neacceptată de dicţionarele curente. Ioan C. Filitti, în Frămîntările politice şi sociale în principatele române de la 1821 la 1828 (1932), adoptă explicaţia prin turcă, considerînd că iniţial ciocoiul era „cel mai mic slujbaş fiscal“ (ciocoi de judeţ): antipatia naturală faţă de agentul fiscal a celor fără mare avere şi dispreţul păturilor înalte pentru micii funcţionari ar fi condus la evoluţiile semantice ştiute.

Între toate dicţionarele vechi, cea mai surprinzătoare tratare a termenului mi se pare a fi aceea din Glosarul lui Laurian şi Massim (1871). Articolul de dicţionar e un veritabil pamflet; ciocoiul e descris ca: „om care uneşte în sine pre linguşitoriul cel mai vil şi mai greţos faţă cu cei mai mari decît dînsul, dar care cătră cei mai mici ca el arată dispreţul cel mai neomenos, trufia cea mai desfrînată şi cruzimea cea mai brutală; care fără misericordie, fără frică de Dumnezeu, fără ruşine de oameni şi fără nici un sentiment de onoare şi de demnitate omenească, stoarce şi despoaie pre alţii în folosul său (...)“. Dicţionarul oferă, cu pedanterie, un fel de explicaţii de uz: „ca să merite însă cineva acest nume, nu e de lipsă să unească în sine toate caracterele cîte noi am indicat şi altele ce poate am scăpat din vedere: ajunge să fie în cineva unul sau două din caracterele tipului, ajunge să fie numai sau laş şi bas linguşitoriu cu cei potenţi, sau mîndru şi tiran neomenos şi neîmblînzit cu cei mici, sau răpitoriu şi despoiatoriu, sau trîntor ce se nutreşte din sudoarea altora“ etc.

Chiar dacă retorica secolului al XIX-lea e mult mai onorabilă decît cea a propagandei comuniste, persistenţa lui ciocoi, mai ales în ipostaza sa de termen politic, ne poate crea o neplăcută senzaţie de inadecvare şi anacronism.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Editura Humanitas, colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).