Tîlc show
Bombe cu bezină (2)
Aşa cum scriam săptămîna trecută, 9 jurnalişti de toate vîrstele, bărbaţi şi femei, ne aflam la o bază de instruire a poliţiei londoneze. Învăţam cum să ne comportăm în zone de tulburări şi revolte urbane. Baza imita un cartier londonez cu străzi şi clădiri. Îmbinam teoria cu practica iar de cîte ori ieşeam afară din sala de curs pentru cîte un exerciţiu, vedeam o formaţie de poliţişti alergînd.
citiţiGeneraţia revoltei creative
Revolta din ianuarie surprinde, iar somnul comunicării sociale naşte viziuni ciudate. Puterea a visat iniţial huliganism periferic, apoi manipulare politică subterană, mimînd în somn dialogul cu ţara. Iar cînd s-a trezit, a vorbit în ghicitori. Opoziţia a visat să capitalizeze revolta populară şi nu-i vine să se trezească, presimţind că e doar un vis.
citiţiInstalarea în telefrază
Strict jurnalist de peste 60 de ani, în care includ şi vreo 10 de interdicţie în presă ca „element periculos“, nu dispariţia ziarelor anunţată pentru 2040 mă catastrofează, ci actualul exod al ziariştilor profesionişti către studiourile de televiziune. Transhumanţa de la stilou, pix, creion sau Remington la fraza rostită pe telesticlă mă exasperează.
citiţiOengeurile nonguvernamentale
Din luxuriantul neam pleonastic al eternelor sintagme-vedetă, „babă bătrînă“ şi „mic orăşel“, se desprinde, zilele astea, după un sprint spectaculos, ideea de oengeu nonguvernamental. În efortul de a provoca empatia compatrioţilor care stau la televizor şi nu ies în piaţa publică, unii dintre demonstranţi au descoperit, cu fascinaţie, că ei înşişi pot fi părţi ale societăţii civile.
citiţiOnestitate de import
Dacă ai un fotbalist în campionatul Italiei, asta e o poveste despre talent. Dar dacă un arbitru de-al tău participă la un înalt nivel în lupta acesta pentru imaginaţia lumii care mai poartă şi numele de fotbal, atunci prezenţa umană spune o altfel de poveste. Un arbitru român la o finală de Campionat Mondial e o pledoarie subliminală pentru corectitudinea tipului respectiv.
citiţiBombe cu bezină şi gaze lacrimogene
Învîrteam în mînă foile cu datele instructajului la care urma să particip şi mă întrebam cum naiba făcuseră poza de pe prima pagină, în care nişte tineri păreau să ardă în flăcări, în mijlocul unei adevărate bătălii între scutieri şi rebeli urbani. Jane, îndrumătoarea şi păzitoarea noastră, a celor aterizaţi prin Londra, le-a telefonat organizatorilor.
citiţiAnomia, violul şi mămăliga
Dacă vrei să vezi un elefant, nu e bine să te uiţi pe gaura cheii, s-ar putea să rămîi cu o impresie greşită. Este însă ceea ce au făcut cam multe persoane publice în ultima vreme, privind pe gaura propriei chei la străzile României şi văzînd ba un golan, ba un pensionar, ba un jandarm, ba un drogat.
citiţiNotă informativă cu privire la o noapte violentă
Stimate lucrătoare şi numai puţin stimaţi lucrători din Serviciile Multilateral Dezvoltate, ţin să vă informez că, în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 2012, am comis o faptă pentru care altădată, înainte de ’89, conform gîndirii mele de atunci,m-aş fi condamnat singur la dispreţ (cel puţin): am renunţat să fac politică la zi – era şi noapte... – pentru a mă concentra asupra unui film artistic, de ficţiune.
citiţi
Meciul infinit
Istoric vorbind, după Războiul de o sută de ani a urmat Războiul Fotbalului, zis şi Războiul de 100 de ore, dintre Honduras şi El Salvador, şi-apoi cel de cam 100 de minute (plus sau minus vreun bolovan ori vreo lacrimogenă) dintre Los Pulanos şi El Scuipador. Povestea e simplă.
citiţi 
Săptămînal, ca să ştiu după ce cărţi noi trebuie să alerg – „mare patimă cărţile, dom’profesor!“, vorba şefului de gară din Steaua... detalii
Cristian Vasile, Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej (prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Humanitas, 2011). Un studiu... detalii
„FLUXUS în Germania. 1962-1994“, probabil cea mai importantă expoziţie de artă contemporană din ultimii ani de la noi. La Muzeul Naţional de... detalii
Cum se mai nasc eroii
După scufundarea navei Costa Concordia, comandantul Francesco Schettino a devenit personjaul negativ al întregii întîmplări, iar acuzaţia cea mai gravă a fost aceea că ar fi abandonat nava înainte ca toţi pasagerii să fie salvaţi. Italia a fost, bineînţeles, cuprinsă de o mare emoţie.
citiţiSă rîdem la revoluţie. Oscarul pancartelor
Dat fiind caracterul mic-burghez reacţionar al acestei rubrici, propun să vedem şi latura comică a evenimentelor. Se spun multe prostii zilele astea, unele colosale. Oamenii sînt prea serioşi, prea încruntaţi. Iar cei care se iau mai în serios decît e cazul, sînt cu totul amuzanţi.
citiţiAr trebui deschis balconul de la Universitate?
După 22 de ani, România s-a întors tot acolo: în Piaţa Universităţii. Eterna reîntoarcere, ai spune – doar că este fără prea multă religie, fără Eliade şi cu un singur mit: acela că locul în care s-a murit pentru libertate în decembrie 1989 reprezintă centrul nevralgic al unei ţări ce încă aşteaptă să se împlinească ceva-ceva din speranţele începutului.
citiţiÎntîlnirea - cînd mai vine cineva
Genu Ionescu privi pe geamul care dădea în strada destul de aglomerată. Lumea trecătorilor era liniştită în acea zi. Toţi păreau că se plimbă. Pe marele bulevard de lîngă Teatrul Naţional, nu se găsea nici unul despre care să poţi spune că se grăbeşte undeva. „Am aflat că piesele mele au ajuns subiecte de examen la facultate."
citiţi
