E posibil patriotismul constituțional în România?
În toate dimensiunile sale, națională și europeană, conceptuală și afectivă, patriotismul constituțional este sub semnul întrebării în România, cum este de altfel disputat și în țările cu o tradiție democratică mai bogată. Principalele critici la care a fost supus patriotismul constituțional în filosofia politică au o mai mare consistență într-o țară în care democrația constituțională a funcționat în perioade scurte, din cauza conjuncturilor istorice, neajungînd nici în perioada postdecembristă la deplina maturitate.
Totuși, dintre aceste critici, aceea care reproșează patriotismului constituțional caracterul său particular, limitat la Germania, ca expresie a despărțirii tranșante de nazism, este firavă în cazul României și al celorlalte țări postcomuniste, deoarece și în cazul lor s-a produs o ruptură chiar mai profundă decît în cazul Germaniei; nu a fost vorba doar de o ruptură politică și socială, ci și de una economică radicală. În plus, în cazul României, național-comunismul a accentuat elementul etnic și a dizolvat temeiul civic al solidarității cetățenilor. Patriotismul constituțional a fost și este un bun liant pentru a resolidariza cetățenii, indiferent de originea lor etnică sau religioasă.
O altă critică este mai consistentă. Existența Constituției ar fi indispensabilă, motiv pentru care patriotismul constituțional n-ar putea exista, de exemplu, la nivelul Uniunii Europene, care a eșuat în încercarea de a adopta o Constituție. Răspunsul la această critică, în sensul că este mai importantă cultura constituțională decît Constituția, poate fi potrivit în cazul Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, dar nu în situația României, care, deși are o Constituție, nu are încă o cultură constituțională solidă. Totuși, așa incipientă cum este, această cultură ar constitui un germene fecund, dacă ar fi semănat în pedagogia din instituțiile de învățămînt, în mediile culturale și, nu în ultimul rînd, în practica partidelor politice.
Cîntărită bine, critica privind incompatibilitatea patriotismului constituțional, care are vocație universală, cu orice manifestare a particularismului este întemeiată numai în măsura în care este vorba de anumite excese de particularism, cum sînt populismul, suveranismul și autohtonismul. Or, în cazul României, mai ales în ultimii ani, aceste excese de particularism sînt prezente. Dacă însă prin particularism este avut în vedere contextul național, conturat prin limbă, tradiții, istorie, cultură și memorie colectivă, particularismul nu este indezirabil, ci indispensabil. Vocația universală a patriotismului constituțional este doar o virtualitate, în timp ce înfățișările sale particulare sînt o necesitate.
Confuzia dintre patriotismul constituțional și un așa-zis naționalism statal este redusă în România, în condițiile în care credibilitatea autorităților publice este foarte scăzută. Critica privind pericolul acestei confuzii este întemeiată însă dacă se inversează accentul; altfel spus, credibilitatea scăzută a autorităților publice împiedică nu numai derapajul spre un naționalism statal, ci și dezvoltarea patriotismului constituțional. În aceste condiții, este foarte scăzut riscul transformării patriotismului constituțional într-o religie politică.
Un fenomen contradictoriu, corelat cu decredibilizarea autorităților publice, este recursul frecvent la Justiție sau la Curtea Constituțională pentru a ataca actele administrative sau legile. Pe de o parte, neutralitatea puterii legislative și a puterii executive este chestionată pe această cale, pe de altă parte însăși credibilitatea instanțelor judecătorești și a Curții Constituționale este scăzută. Oricum, au fost în ultimii ani și alte forme de contestare a neutralității autorităților publice, respectiv proteste mai mult sau mai puțin ample ale societății civile, pentru a sancționa decidenții politici, fie pentru exercitarea abuzivă a prerogativelor lor, fie pentru pasivitate în exercitarea acestor prerogative. Așa s-a întîmplat, de exemplu, după adoptarea OUG nr. 13 din 31 ianuarie 2017, care a prilejuit cele mai mari proteste după decembrie 1989, desfășurate timp de mai multe zile.
Fragilitatea patriotismului constituțional este determinată, în primul rînd, de persistența așa-numitului patrimonialism politic. Ca țară preponderent rurală pînă de curînd, România a păstrat și în condițiile industrializării și ale urbanizării reminiscențe rurale. Au fost continuate astfel relațiile de dependență pe verticală între deținătorii puterii informale, cu temei tradițional sau economic, și cei dependenți de această putere. O manifestare diferită a patrimonialismului politic este țesătura de relații orizontale în cadrul și între grupurile de interese, pe de o parte, și decidenții politici pe de altă parte, pentru a obține soluții individuale sau normative în mod discriminatoriu. Constituită și dezvoltată în perioada de tranziție, înainte de aderarea la NATO și la Uniunea Europeană, această rețea de relații orizontale nu a fost încă destrămată, fiind încă aptă să extragă rente din economie, suportate direct sau indirect de către cetățeni. Un economist reputat, Silviu Cerna, a apreciat că sistemul politico-economic din România funcționează ca o societate de vînători de rente.
Toate aceste critici, mai mult sau mai puțin întemeiate în cazul României, trimit la caracterizarea patriotismului constituțional ca fiind un pod prea îndepărtat. Această caracterizare este numai parțial corectă. Pe măsură ce patriotismul constituțional își va găsi un corespondent în modul de configurare și de manifestare a dublei legături de cetățenie, națională și europeană, există șansa sporirii aderenței membrilor comunității la acest proces de comunicare între democrația constituțională și corpul ei politic, care este, după caz, națiunea civică sau suma națiunilor civice din Uniunea Europeană. Există și șansa ca membrii comunității să-și reprezinte aceste realități ca fiind ale lor, adică să se autoidentifice în această dublă legătură de cetățenie și în veșmîntul ei afectiv, care este sentimentul de patriotism constituțional.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
