Sînii Ducesei şi media globală
Fotografiile topless ale lui Kate Middleton, Ducesă de Cambridge, publicate săptămîna trecută în revista franceză Closer, sînt un scandal, dar şi subiectul unei poveşti relevante cu privire la modul cum funcţionează media globală în 2012.
Previzibil, publicarea pozelor decoltate cu cea care ar putea deveni la un moment dat regina Marii Britanii a provocat replica tranşantă a Casei de Windsor, care şi-a exprimat intenţia de a da în judecată revista Closer. Mai puţin banală e însă reacţia violentă a presei britanice. Revista franţuzească poartă un nume în engleză pentru că este licenţa unui puternic titlu britanic cu acelaşi nume, editat de Bauer Media, care nu numai că nu a publicat fotografiile, dar s-a şi distanţat, printr-o declaraţie a editorului. Bauer – care, apropo, are operaţiuni şi în România, în colaborare cu Ringier, prin TV Mania, TV Satelit şi Bravo – a postat pe propriul site din Marea Britanie un comunicat de presă care condamnă ceea ce a făcut revista din Franţa: „În calitate de proprietari ai brandului Closer şi editori ai revistei Closer (din UK – n.a.), ne-am plîns în cei mai categorici termeni la licenţiatul Closer Franţa“.
Am putea spune deci că presa mondială e şocată şi că există, totuşi, o doză de decenţă şi morală chiar în ceea ce tipăresc publicaţiile de scandal? La prima vedere, pare că da. Alte ziare din Marea Britanie au avut şi ele reacţii apăsat critice. Daily Mirror consideră Closer-Franţa recidivistă („serial offender“), din cauza unui material publicat anterior, în care revista franceză susţinea că Ducesa Kate ar fi pierdut o sarcină. Daily Mail spune şi el: „Fără remuşcări... iar Closer-Franţa are tupeul de a pretinde că are şi alte fotografii care încalcă dreptul la intimitate“.
Aşa cum bănuiţi, blamul deontologic vine din faptul că fotografiile nesocotesc dreptul la viaţa privată. După toate probabilităţile, au fost realizate cu un teleobiectiv puternic, pe cînd Kate Middleton şi Prinţul William îşi petreceau cîteva zile de răgaz la Château d’Autet, o proprietate privată aflată la 100 de kilometri de Marsilia. Singura publicaţie care a făcut excepţie de la embargoul autoasumat de presa britanică, Irish Daily Star, s-a ales şi ea cu un blam furibund din partea colegilor. Ba mai mult, mogulul Richard Desmond, care deţine un grup media ce include OK! sau Channel 5, a anunţat retragerea din parteneriatul cu Independent News & Media, care asigura publicarea Irish Daily Star. Din nou: presa, chiar şi cea indecentă, e pînă la urmă decentă?
Dacă da, e curios, fiindcă Marea Britanie este cunoscută drept ţara cu cele mai rele tabloide. Să ne amintim însă de ceea ce s-a întîmplat în 1997, la moartea prinţesei Diana, cînd paparazzi au fost blamaţi pentru accidentul de maşină. Şi ne gîndim la cotele foarte bune de popularitate la care a ajuns Monarhia Britanică după Jubileul de Diamant al reginei Elisabeta şi nu numai. E limpede că blamul referitor la publicarea fotografiilor topless în Franţa e singura reacţie oportună pentru presa britanică. Iar cele mai violente critici au venit din partea unui tabloid şi a unui mid-market (ziar cu poziţionare intermediară între quality şi bulevardier), The Mirror şi Daily Mail. Presa serioasă, de la The Telegraph la The Guardian, a evitat epitetele şi a preferat detaliile factuale.
Printre acestea se află unul pe punctul de a deveni poveste principală: publicaţia italiană Chi are 200 de fotografii de la Château d’Autet şi anunţa publicarea unui „Special“ de 24 de pagini, cu aproximativ 50 dintre ele. Cu alte cuvinte, cu cît tipografia e mai departe de Londra, cu atît editorul e mai puţin sensibil la reticenţele publicului britanic. Fiindcă francezii sau italienii nu le au. Nici măcar ceea ce făcuse Closer nu stîrnise un val de blam în Franţa. Ba mai mult, Closer-Franţa e soră vitregă cu revista britanică de unde are numele şi formula jurnalistică, dar vară bună cu Chi din Italia, cea care ameninţa/se lăuda cu noi fotografii-şoc. Licenţa Closer de pe continent a fost cumpărată de la Bauer de Mondadori, grup media achiziţionat de Silvio Berlusconi la sfîrşitul anilor ’90 şi condus de fiica acestuia, Marina Berlusconi. Raportat la toate aceste relaţii de rudenie, publicarea în Franţa sună ca un teaser la ceea ce italienii de la Chi ar trebui să fi făcut deja în momentul în care dumneavoastră, cititorii, aveţi acest articol în faţă. Chi e girată editorial de un personaj ciudat, dar proeminent în media italiană, pe nume Alfonso Signorini. La origine profesor de latină, acesta a promovat deja pe pagina I de săptămîna trecută întreaga poveste, cu titlul: „Scandal la curte. Regina e goală!“, pentru a argumenta decizia de publicare pe Twitter: „Fotografiile nu sînt nici ofensatoare, nici de prost-gust, nu sînt morbide şi nu lezează demnitatea nimănui. (...) Dacă n-aş sesiza valoarea jurnalistică, aş face mai bine să vînd sparanghel în piaţă“.
În întreaga poveste, Signorini pare cel mai onest, deşi cinic. În plus, indignarea e o socoteală bună pentru tabloide – vezi The Mirror şi The Mail. Ea se manifestă de regulă împotriva celor bogaţi şi celebri, care, nu-i aşa?, sînt oameni ca noi, deci nu-şi merită privilegiile. Dar, mai nou, în hiper-realitatea în care ne-am cufundat, victima poate fi nu numai superstarul sau capul încoronat, ci şi colegul de presă. Care, la fel ca toţi actorii din piesă, a adoptat poziţii perfect oportune prin raport la propriul public.
Din care se vede că şi acesta, publicul, are importanţa lui în întreaga mizanscenă. Presa contemporană, tot mai neserioasă, seamănă cu arenele sîngeroase ale Imperiului, în care combatanţii se înfruntau calculat, cu tot bagajul de arme, trucuri şi artificii de imagine. Pe undeva însă, vinovăţia mediei este suma nevinovatelor şi pasagerelor curiozităţi ale fiecărui cititor sau telespectator, care face legea pe dos decît în basme: dacă nu s-ar povesti, n-ar fi.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
