Nebuna din cartier
Era o singură nebună pe Calea Moşilor şi stătea în bloc cu Alina, colega mea. Ca să intri în blocul ei, trebuia să o iei printr-un gang şi să ajungi în spate unde scările păreau toate nişte intrări de ghene. Era o parcare, o centrală termică, ca la noi la bloc, dar pînă să te dumireşti unde erau scările, te atacau cîinii. Am întrebat-o pe colega mea cum era Nebuna. „Stă la trei“, mi-a răspuns. Am fost odată la ziua ei şi special am urcat pe scări pînă la cinci ca să văd uşa Nebunei. Era o uşă normală, de bloc. „De ce e nebună?“ am mai întrebat-o pe Alina. N-a ştiut ce să-mi răspundă, ea era cea mai normală fată de pe pămînt. Totuşi, mi-a spus ce ştia şi ea de la vecini. „A părăsit-o soţul ei şi dup-aia a înnebunit!“
Poate că aşa era. O vedeam mereu pe Moşilor. Avea un păr negru şi bogat prins în coc în vîrful capului, în stilul cîntăreţelor de operă, sau cel puţin aşa îmi închipuiam eu. Se machia foarte strident, ceea ce nu făceau mamele noastre pe vremea aia. Avea o gură rotundă, dată cu ruj, care se strîmba în fel şi chip. Şi purta haine largi şi lungi, fuste şi rochii pînă la pămînt, aşa că nu-mi dădeam seama dacă era grasă sau slabă. Că era nebună, nimeni nu punea asta la îndoială. Vorbea singură la telefonul public din intersecţia de la Eminescu. Şi de fapt nu vorbea, se certa. Urla la telefon pe la ora 9 seara, iar fisele de 1 leu pe care le tot băga, din ce în ce mai nervoasă, cădeau la picioarele ei şi nu se mai apleca să le ia. „Nu vorbeşte cu nimeni, se preface!“ mi-a zis Alina, în timp ce o urmăream. La un moment dat, a trîntit receptorul şi a plecat. Am luat toate fisele, a doua zi ne-am cumpărat un joc de la JECO – „Cartea junglei“, un fel de „Dame“ cu animale.
Şi vorbea pe stradă, dar nu tot timpul. O apuca. O vedeai că merge aşa de hotărîtă de parcă avea un scop – pînă la Pîine sau pînă la Fortuna şi deodată se întorcea şi înjura. Şi începea din nou să se certe cu ăla de la telefon.
Chiar n-avea treabă cu restul lumii, însă ne era tuturor copiilor frică de ea. Cel mai rău a fost cînd am fost de una singură pînă la Bucur, printr-a şasea. Asta era deja cînd Nebuna începuse oarecum să îmbătrînească. Aproape că uitasem de ea. Şi mă pomenesc cu ea pe stradă, chiar în spatele meu. Dată cu fard roz pe obraji, cu gura plină de ruj pe care-l mesteca. Şi avea o sticlă goală de bere în mînă pe care o agita, să îmi dea în cap cu ea, nu alta.
Eu merg mai repede, ea vine după mine. Eu fac la stînga, într-un gang, ea mă urmărea. Voiam să-i zic: „Doamnă, sînt doar un copil, n-aveţi treabă cu mine!“ Dar nu i-am zis şi am luat-o la fugă pînă la prima scară de bloc unde locuia colega mea de bancă. Acolo mi-am tras sufletul şi, înainte să sun la interfon, mi-am jurat că n-o să mă mut niciodată mai departe de intersecţia cu Eminescu unde toţi nebunii pot să-ţi dea cu sticle goale de bere în cap. Dar m-am mutat, acum stau foarte aproape de gangul acela.
S-au schimbat foarte multe pe Moşilor, însă Nebuna a rămas. Cred că are acum vreo şaptezeci de ani. Şi-a pierdut furia. O văd din cînd în cînd, cu părul ei bogat şi alb, prins în coc, ca cel al cîntăreţelor de Operă ale copilăriei mele, stafidită, anemică, prea mică în hainele ei lungi şi largi, aceleaşi. Nu mai sperie pe nimeni. Doar se ceartă cu cineva la un telefon mobil din care nu vor pica niciodată fise de 1 leu.
