Televiziunile de sub radar

La Bucureşti, lucrurile sînt clare: Antena 3 baletează între PSD şi PNL, B1 TV are simpatii în zona prezidenţială, România TV e a unui deputat PSD, apropiat al premierului, iar restul televiziunilor politice, cele fără afiliere clară, au probleme cu salariile. Poporul nu are însă numai presă centrală: sub stratul vizibil de televiziuni de propagandă mai e un altul, al celor cîteva sute de posturi de provincie, care trăiesc din mila politicienilor locali. Un raport ActiveWatch a încercat să le cartografieze.

Televiziunile locale sînt oarecum sub radar, fiindcă nu au audienţe măsurate, iar CNA-ul cu greu poate ajunge la ele în campanie, ca să verifice corectitudinea informaţiei cu monitorizări. Inventarul realizat de ActiveWatch e, totuşi, previzibil: banii sînt puţini şi vin aproape numai de la politiceni – sau de la autorităţile locale, ceea ce înseamnă tot politicieni. Reporterii TV se amestecă cu managerii, care se amestecă cu oamenii politici. Aici, însă, particularităţile şi nuanţele devin interesante. O doamnă pe nume Cornelia Dunăreanu, din Reşiţa, e şi patron, şi redactor-şef la un post pe nume Banat TV, dar asigură intervievatorii că „partea administrativă nu se suprapune peste partea editorială“. Doamna în cauză a candidat la ultimele parlamentare pe listele ARD, dar, presupun, se consideră şi jurnalist imparţial. Un pesedist pe nume Viorel Chiriac, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Braşov, ştie, în schimb, cum ar trebui să fie un reporter adevărat: „Un jurnalist de calitate ar trebui să facă un lucru simplu, după mine: să nu intervină în ceea ce intervievatul a spus, să nu intervină în spusele lui sau să comenteze spusele lui.“ Diferenţa dintre acest gen de intervievator şi un stativ nu e clară, în schimb, în ideile democratice ale, scuzaţi repetiţia, social-democratului poate fi decelat motivul pentru care potentaţii locali finanţează, din banii lor sau bugetele locale, un anume gen de media. Un pedelist din Giurgiu, Marin Anton, adaugă: „Primul lucru care mi s-a spus cînd am venit în Giurgiu a fost să-mi fac televiziune, că altfel nu mă reprezintă nimeni niciunde.“

Cu alte cuvinte, televiziunile locale sînt orientate către public într-o măsură mult mai mică chiar decît fantasmagoriile politice „de la centru“. Audienţele nici nu se cunosc la modul precis, fiindcă un singur post local e inclus în măsurătorile cu peoplemeter, comunicate de Asociaţia Română de măsurare a Audienţelor: Neptun TV. Postul a fost fondat de Radu Mazăre şi acum îi aparţine lui Sorin Strutinsky, vechi partener de afaceri al primarului. Mazăre, fost ziarist, e, măcar, sincer: „Îmi arăţi tu mie pe cineva care ia bani de reclamă şi scrie împotriva ăluia care dă banii? Uitaţi-vă la presa internaţională. Ce, CNN-ul e independent? Al Jazeera e independentă? Ce spune finanţatorul, asta fac jurnaliştii. (...) Nu există nici o soluţie pentru o presă independentă.“

Neptun TV face cam 190.000 de euro pe lună, adică 2,3 milioane de euro pe an – spune raportul ActiveWatch. Directorul televiziunii spune că 45% din bani vin din contracte de publicitate cu autorităţile, iar cel mai important client privat e o firmă de salubritate, Polaris, în care e implicat un alt pesedist, Eduard-Stelian Marin.

De ce-ar pompa bani într-o televiziune o firmă de salubritate? În lipsă de altă explicaţie, fiindcă banii respectivi provin de la primăria al cărui şef e fondatorul televiziunii, dacă nu cumva firma de salubritate din Constanţa nu face afaceri în Covasna sau pe Marte. Or, primăria fondatorului poate finanţa direct televiziunea doar prin contracte atribuite cu licitaţie, pentru nişte sume mari, dar finite.

Toate acestea îl fac pe preşedintele PDL Constanţa, Gigi Chiru, să ofteze: „şNeptun TVţ e subordonată total lui Mazăre, face politica lui Mazăre.“ Puiu Haşoti şi alţi liberali din judeţ au avut, prin 2007, o idee mai proactivă: să inventeze o televiziune mai grozavă decît a lui Mazăre. CTV s-a lansat cu pompă, n-a făcut mare lucru, dar a intrat în lichidare în 2011. Bineînţeles, dacă n-ai primărie, e greu să faci media.

Constanţa este numai unul dintre studiile de caz din raportul ActiveWatch. La Arad, e concurenţă mare între trei televiziuni conectate, nu se ştie de ce, toate cu unul şi acelaşi partid – PDL, al lui Gheorghe Falcă, primarul. Printre cele 25 de licenţe din oraşul lui Bacovia se numără cea a TV Bacău, care i-a aparţinut pînă la moarte lui Dumitru Sechelariu, faimosul ex-baron PSD, cel care a cerut să fie înhumat în picioare. Se adaugă 1 TV Bacău – cu acţionariatul compus dintr-un vicepreşedinte PNL, soţia acestuia şi un consilier local al aceluiaşi partid – şi Euro TV, a unui pesedist din Consiliul Judeţean. La Braşov, Nova TV e administrată de soţia pesedistului Constantin Niţă, iar singurul baron de cursă lungă al PNL, Aristotel Căncescu, are Mix TV şi Mix 2 TV. Povestea continuă asemănător, pe cîteva zeci de pagini. Vasile Dîncu, Arpad Paszkany şi celelalte creiere ale afacerii Transilvania Look – Transilvania Live sînt surprinşi în perioada romantică a business-ului lor media, devenit aproape istorie acum.

Din toate exemplele se desprinde un singur lucru: televiziunile româneşti de provincie plutesc într-un fel de imponderabilitate, fără public, cu dificultăţi materiale, dar cu finanţări de la polticieni – sau de la noi înşine, prin bugetul local, la iniţiativa aceloraşi politiceni. Interpuşii care au luat şi la centru locul mogulilor asaltaţi azi de probleme penale sau de sănătate apar peste tot. Ceea ce e frapant e că sumele, cînd nu sînt în euro sau situaţii de la Ministerul de Finanţe, sînt menţionate de intervievaţi în lei vechi. Mai totdeauna e vorba de „sute de milioane“. Dintre care între 6 şi 15 se duc pe cap de angajat multilateral dezvoltat.

Dar, vă întrebaţi, dacă nu ştii cine se uită la tine, pentru cine faci propagandă? Aici ar fi două explicaţii pe care le-am mai dat în diferite contexte. Prima e că astfel de ficţiuni audiovizuale servesc ca instrument de leverage în mediul politic, pîrghii de influenţă, „că altfel nu te reprezintă nimeni niciunde“, vorba giurgiuveanului de la început. A doua e un soi de gîndire superstiţioasă a politicienilor, care se simt securizaţi şi potentaţi în cutia cu ecran, scaune, masă şi moderator subaltern. Camera TV e fermecată, îţi potenţează vanitatea, îţi creşte karma. Politicienii români de provincie, şi nu numai ei, se duc la talk-show-urile pe care le finanţează ca fotomodelele la solar sau la gomaj, pentru tratament de întreţinere, dar şi din răsfăţ. Fără sunet, imaginea din platou seamănă mai degrabă cu cea de pe Animal Planet, în care primatele mai costelive, moderatorii, scarpină masculii alfa.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).

Foto: ActiveWatch