Cabliştii, noii gatekeeperi
Televiziunile clasice sînt pe curs de coliziune cu companiile de cablu şi telecom. Schimbările din piaţa media a ultimilor ani plasează furnizorii de semnal din România într-o poziţie privilegiată faţă de grupurile audiovizuale, lucru care poate atrage consecinţe politice şi, cu siguranţă, are consecinţe în privinţa conţinutului.
În martie anul trecut, RCS & RDS a lansat Digi24, prima aventură a cabliştilor din România într-o zonă cu miză politică, diferită de posturile proprii de sport, film sau documentar pe care de regulă le includ distribuitorii în oferte. Investiţia e de ordinul zecilor de milioane de euro pe an, cifră importantă faţă de costurile de ordinul milioanelor pe care le presupune operarea unui canal de nişă. Digi24 s-a impus, pînă acum, printr-un discurs alternativ, mai factual, mai potolit şi mai puţin părtinitor decît ceea ce se întîmplă pe mai vechile Antena 3, B1 şi RTV. Apariţia Digi24 e doar cel mai cunoscut indiciu cu privire la o transformare care vine din aritmetica banilor. Conform datelor de la Ministerul de Finanţe, în 2012, piaţa totală de cablu şi telecom din România a fost de 1,18 miliarde de euro, iar adăugînd companiile de telefonie mobilă, suma cifrelor de afaceri se ridică la 2,88 miliarde.
Aceşti bani provin de la abonaţii de Internet, cablu, DTH, telefonie fixă şi mobilă. Cele 2,88 miliarde înseamnă însă de 15 ori mai mult decît totalul veniturilor din publicitate ale televiziunilor, estimate de Initiative Media la 183 de milioane de euro în 2013.
Cifrele arată că raportul de forţe e clar în favoarea unor business-uri ca RCS & RDS, Romtelecom sau Orange România – care, mai nou, s-a implicat în piaţa TV printr-o platformă de DTH, televiziune digitală prin satelit. E drept, publicitatea nu e singura sursă de venit a posturilor comerciale, fiindcă acestea mai percep, tot de la cablişti şi telecomuri, un fee a cărui valoare nu este cunoscută, dar se ridică la cîteva zeci de milioane pe an.
De acest fee se leagă cele două conflicte care au avut loc la începutul lui 2013. Primul a avut loc între RCS & RDS şi Intact/Antena. Cabliştii au anunţat la începutul anului că nu vor mai retransmite Antena 1, Antena 3 şi celelalte posturi din grupul deţinut de familia Voiculescu, fiindcă Antena Group şi-a crescut pretenţiile financiare legate de distribuţie. Conform unui comunicat al companiei controlate de Zoltan Teszari, aceste pretenţii erau de 7 milioane. Conform aceleiaşi surse, posturile fuseseră pînă atunci distribuite gratuit.
Întreaga poveste a dus la apariţia binecunoscutului dosar de şantaj, în care Sorin Alexandrescu, dar şi fondatorul Intact, Dan Voiculescu, sînt trimişi în judecată pentru că ar fi exercitat presiuni asupra RCS & RDS, în vederea obţinerii fee-ului de retransmisie. Aspectul penal-politic al întregii afaceri e mai puţin important în contextul de faţă. La ora actuală, posturile Antena Group sînt incluse în oferta de cablu a RCS & RDS din cauza principiului must carry, care obligă distribuitorii să preia (gratuit) toate televiziunile importante din România, dar aceleaşi staţii nu există pe DTH-ul RCS & RDS, Digi, care nu e inclus în legislaţia must carry.
Al doilea conflict a avut loc la începutul anului şi, de astă dată, s-a petrecut între Romtelecom/Dolce şi CME/PRO. Romtelecom a sistat, la un moment dat, retransmisia PRO TV şi a celorlalte posturi din grupul fondat de Adrian Sârbu, tot din cauza a ceea ce compania de telefonie a numit „cereri financiare nerezonabile“. Posturile PRO au revenit însă, ulterior, la Dolce/Romtelecom, în condiţii care nu au fost dezvăluite de părţile înţelegerii.
Anterior, la sfîrşitul lui 2012, canalele Discovery au dispărut şi ele din oferta RCS & RDS, care le-a înlocuit cu posturi de documentare proprii – Digi World şi Digi Life. Discovery a rămas fără o jumătate din publicul din România şi a pierdut poziţia de lider pe nişa de factual entertainment.
Curios, apariţia Digi24 şi conflictele dintre grupuri audiovizuale şi distribuitori au un numitor comun. Afacerea numită televiziune privată se bazează din ce în ce mai mult pe banii publicului – altfel spus, pe abonamentul de cablu. Situaţia nu e tocmai nouă, fiindcă business-ul numit pay TV există de zeci de ani. Canalele specializate – de la desene animate la sport, ştiinţă, adulţi şi altele – sînt livrate de distribuitori în pachete premium, pentru care aceştia percep o taxă de cîţiva euro lunar. Pay TV-ul de acest tip este însă o afacere globală, în care acelaşi conţinut este distribuit pe cîteva pieţe, cu cheltuieli minime de adaptare (subtitrări, pachet promoţional în limba locală). Noutatea, în cele trei exemple de mai sus, se referă în schimb la broadcasteri autohtoni şi la televiziuni importante, de mainstream. Cei care au controlul, prin veniturile de la abonaţi, sînt distribuitorii, şi nu radiodifuzorii. Şi, aşa cum s-a văzut cu exemplul Digi24, aceştia pot decide oricînd să finanţeze posturi cu aspiraţii mult mai mari decît nişele de sport sau film, din veniturile mari obţinute pe înfloritoarea piaţă de cablu-telecom-mobil-online.
Într-un sens, televiziunea finanţată din banii abonaţilor, fie ei şi de cablu, e o veste bună, fiindcă modelul de business comercial, finanţat din reclamă, a dus la tabloidizarea pieţei TV şi, în plus, şi la scandaluri precum acela legat de publicitatea pentru exploatarea de la Roşia Montană. În alt sens, poziţia de gatekeeper, pe care o au mai nou distribuitorii poate duce la politizarea spectrului TV. Cu toate carenţele pe care le au, broadcasterii posedă totuşi experienţă într-un business dificil, în care, fie şi în zona privată sau comercială, trebuie să ţii cont, într-o oarecare măsură, de interesul public şi de dezideratele de imparţialitate şi acurateţe ale jurnalismului.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
