Fotograful amator
În casă mirosea a oameni bătrîni, însă nu orice fel de bătrîni – era acel spaţiu locuit de oameni care parcă au încremenit undeva într-o coadă a existenţei lor. Nici nu mor, nici nu trăiesc. Totul era tăcut şi înţesat de obiecte adunate într-o viaţă. Colecţia lui de discuri cu muzică simfonică. Un teanc de casete video, însă aparatul nu se vedea pe nicăieri. Cărţi. Autografele tuturor personalităţilor care au trecut prin orăşelul lui de provincie, cu 20.000 de locuitori. Pe o etajeră, un aparat Zenit pe care nu l-a mai folosit de cînd şi-a cumpărat unul digital. Cîteva role de film. Şi, desigur, fotografii, sute de albume pe care a insistat să ni le arate şi uite-aşa au trecut cîteva ore uitîndu-ne la peisaje, ansambluri folclorice, flori, zilele oraşului, politicieni locali la tribună. La final, ne arată o poză de care e mîndru – o uriaşă coadă la pîine, în anii ’80. E mica lui disidenţă. „Eu nu sînt profesionist“, se scuză el. „Sînt fotograf amator! Mai degrabă, iubitor de frumos...“ Are o expoziţie permanentă la Casa de Cultură. Să mergem s-o vedem. Vom merge, promitem noi.
Nici nu mai ştiu cum de am ajuns la el. Ne documentam pentru un film, ni l-au recomandat alţii – „fotograful ştie multe“ – şi aşa ne-am trezit în camera aceea întunecoasă, unde nici nu aveam pe ce să ne aşezăm, încărcată de amintirile unui necunoscut. Am pătruns atît de brusc în intimitatea lui, încît simţeam o uşoară stînjeneală. Dincolo de ea, era timiditatea lui, pe care o compensa arătîndu-ne febril fotografiile, „expunîndu-se“ prin obiectele acelea care îi aparţineau, oferindu-ne frînturi de poveste. El ştie cum e cu filmul, a fost şi cineclubist. Da, chiar a existat un Cineclub în oraş, tot la Casa de Cultură. Făcea filme etnografice, cu obiceiurile şi tradiţiile din zonă. Participa la festivaluri de film sau cum s-or fi numit ele în urmă cu 30-40 de ani. Călătorea cu trenul şi uneori developa „filmul“ în ultima clipă, în toaleta vagonului, după ce acoperea geamul cu o pînză neagră. Odată, a luat chiar şi un premiu cu un film despre Muntele Găina. Însă de meserie era inginer şi ieşise la pensie de la unica fabrică a orăşelului anodin şi mort în care nimerisem întîmplător, în căutare de „subiecte“ tari.
La un moment dat, a tăcut – nu ştia ce să ne mai arate, ce să ne mai spună. Eram străinii de la Bucureşti şi ar fi vrut să pară „interesant“, însă îşi dădea seama de puţinul pe care îl avea de oferit. Dacă o viaţă de om înseamnă puţin. Însă nu avusese nici pe departe un destin spectaculos, era conştient de asta şi de faptul că nu e „personaj“ de film. Şi pentru că ne pregăteam să plecăm, s-a grăbit să ne servească cu o vişinată făcută de el. A dispărut pentru un moment în cealaltă cameră a apartamentului, unde noi n-am avut acces. „Îmi pare rău că nu putem merge dincolo, însă soţia mea e foarte bolnavă. Şi oricum e mai bine aici, în biroul meu, unde am ce să vă arăt.“ Brusc, am înţeles ce era cu toată tristeţea lui, cu toată apăsarea care se simţea în casă, ca o atingere a morţii. O casă de oameni bătrîni – unul foarte bolnav, altul iubitor de frumos.
Cînd, în sfîrşit, am plecat, ne-a condus pînă în faţa blocului. „Uite, vedeţi barul acela de peste drum? Acolo era magazinul de pîine, acolo am făcut poza...“ Cred că ieşise din casă doar ca să ne arate asta. Am promis că îl vom vizita cît de curînd, însă n-am mai făcut-o, nu aveam de ce.
O vreme, am primit e-mail-uri de la el, căci făcusem schimb de adrese şi era fascinat de Internet – o poartă spre lumea largă. Erau acele powerpoint-uri cu frumuseţile naturii, locuri exotice, oraşe, gînduri pozitive. Niciodată nu-mi scria nimic în mail. Era doar o modalitate discretă de a-mi aminti de existenţa lui. Şi un mic reproş că, după vizita aceea de cîteva ore în care îi frunzărisem trecutul, privindu-i cele cîteva sute de fotografii, nu mai dădusem nici un semn de viaţă.
