Bilete de papagal

Am ajuns tîrziu la Wroclaw, pe la zece seara, un scurt popas în drum spre Cracovia. Oraşul m-a surprins, a apărut în călătoria noastră pe neaşteptate, ca şi cum ar fi ieşit din pălăria unui iluzionist, prin vălătuci de ceaţă. Era decembrie, era frig, acel frig polonez pe care îl simţi în oase, străzile fantomatice şi pustii decorate de Crăciun păreau desprinse dintr-un basm gotic, piticii din bronz te pîndeau pe la colţuri şi-ţi puneau piedică (sînt peste 250 de pitici în diferite ipostaze, poţi să-ţi petreci timpul în Wroclaw căutîndu-i).

Am nimerit într-un pub din centrul vechi – „Bilete de papagal“, ne-a tradus ghidul nostru. Era un soi de cort de Oktoberfest subpămîntean. Un spaţiu imens, lumină, rîsete, viaţă, polonezi blonzi, blînzi şi masivi înghesuiţi pe la mese, bînd bere la halbă, combinînd cu vodcă şi, undeva printre ei, serafică, o dizeusă. Cînta timid sau cel puţin aşa mi s-a părut la început, iar vocea îi era acoperită aproape pe de-a-ntregul de glasurile din jur, de zgmotele halbelor de un litru izbite de mese, însă nu părea să-i pese, ţinea ochii pe jumătate închişi. Nu părea să aibă mai mult de 18 ani, însă la fel de bine putea să aibă şi 30, era îmbrăcată într-o rochiţă neagră, cînta sprijinită de pian. În pauze, îşi înmuia buzele într-un pahar şi şuşotea ceva cu pianistul, pregăteau probabil piesa următoare. Blues, accente de jazz, cover-uri, dream a little dream of me, chiar şi muzică uşoară poloneză, şlagăre pe care noi, cei din grupul de români, nu aveam de unde să le ştim. Eram deja fascinaţi de ea, de micile ei gesturi de fetiţă care voia să se dea femeie, divă, şi ne simţeam uşor stînjeniţi pentru faptul că ceilalţi, polonezi de-ai casei, nu păreau să aibă chef s-o asculte, erau prea absorbiţi de băuta lor de sîmbătă seară. Treptat, i-am descoperit şi vocea, decupîndu-o de pe fundalul cu zgomote de crîşmă. Nu, nu era deloc timidă, avea forţă, inflexiuni, sensibilitate. Fata avea talent. Şi dincolo de talent, avea atitudine, aşa că am sfîrşit făcînd abstracţie de tot ce era în jur şi ascultînd-o doar pe ea, trăind împreună cu ea aproape o oră de muzică adevărată. Cum o fi ajuns să cînte nebăgată în seamă de nimeni la „Bilete de papagal“? La un moment dat, într-o pauză, de la o masă a început să răsune, în polonă, „Mulţi ani trăiască!“ Erau colegii ei de trupă şi cîţiva prieteni care o sărbătoreau, împlinea o vîrstă, n-o să ştiu niciodată care, poate 18, poate 30. Asta a atras atenţia tuturor, băutorii de bere şi-au întors capetele, şi-au abandonat conversaţiile, au început şi ei să cînte „La mulţi ani!“ Era o urare colectivă, fata s-a emoţionat şi şi-a reluat locul de lîngă pian, ridicînd paharul cu o băutură incoloră în cinstea tuturor. Următorul ei cîntec a fost ascultat într-o tăcere absolută. Aşadar, trebuie să fie ziua ta, să împlineşti o vîrstă oarecare, 18 sau 30, ca să ai succes.

Peste doar cîteva zile, la Vraşovia, în oraşul vechi atît de bine reconstruit, încît seamăna cu o butaforie, am nimerit tot întîmplător, la o altă zi de naştere. Tot într-un pub, tot underground, de data asta într-un spaţiu nu cu mult mai mare decît un dressing dintr-o casă de americani. Aici, nu cînta nimeni. Ne-am aşezat pe nişte butoaie, căci nu mai erau locuri la mese, şi ne-am pomenit cu un rînd de bere în faţă. „E ziua mea!“, ne-a spus tînărul polonez în engleză. „Localul era închiriat, dar sigur că sînteţi bineveniţi!“ Şi din nou, cîntecul de „La mulţi ani!“ i-a unit pe toţi cei de acolo şi a răsunat atît de tare, de sincer şi de convingător de sub pămînt, încît bănuiesc că toţi locuitorii Varşoviei au tresărit în somn. Mi-am amintit de fata din Wroclaw şi i-am urat în gînd un destin mai bun decît cel de la „Bilete de papagal“.

Aşa sînt toate călătoriile, nu doar cele din Polonia, în decembrie, pe un frig de crapă pietrele. O loterie – nu ştii niciodată peste cine o să dai, unde o să nimereşti, cine o să cînte „La mulţi ani!“