Fane, punkistul

Cel mai înfiorător punkist pe care l-am cunoscut se numea Fane. O să ziceţi – păi ce, ăsta e nume de punker?! E adevărat, pe lîngă Killeru, Canibalu sau Microb, Fane este un nume cît se poate de paşnic, care nu-ţi trezeşte nici un sentiment anarhic. În plus, Fane nici nu arăta ca un punkist. Nu avea creastă vopsită în culori ţipătoare, nici lanţuri, nici box cu care să storcească mutre. De fapt, nu semăna a punker mai deloc, ba dimpotrivă. Ca look, părea mai degrabă desprins din Jesus Christ Superstar – cu plete şi barbă, angelic şi în acelaşi timp diabolic, un Jesus confuz şi revoltat. Din cînd în cînd, îşi amintea că el e de fapt punker şi se punea pe urlat: „Punk is not dead, să moară mama!“, fugărea pisici şi scotea un briceag cu care scrijelea copaci. Desigur că asculta Sex Pistols, Ramones, Bad Religion, iar uneori, cînd era mai chill, Green Day. Nu l-am văzut niciodată treaz. Bea de toate, de la Genocid la spirt medicinal. Cînd era prea beat ca să se ţină pe picioare, se prăbuşea dramatic, odată – de pe un ponton direct în apa care nu-i trecea de mijloc. Mă mir că nu s-a lovit, dădea din mîini disperat, în apa aia, credea c-o să se înece.

Era mereu însoţit de singurul lui prieten – un blond cu părul creţ, îmbrăcat într-un hanorac negru, un soi de hip-hoper, mereu tăcut, mereu cu gluga trasă pe ochi. Părea un fel de gardă de corp a lui Fane, îl supraveghea din umbră. Habar n-am ce prietenie se înfiripase între aceşti doi oameni atît de diferiţi, ce-şi vorbeau ei în beţia lor comună, ce sentimente îi uneau. Se putea spune că „umblau împreună“, asta ar fi cea mai potrivită descriere. Uneori, Blondu începea să danseze ca pe sîrmă, fără muzică, aşa, pe muteşte. Dansa în jurul lui Fane, fluturîndu-şi hanoracul, dînd din mîini ca din nişte aripi negre, malefice, rînjind, pînă cînd îl ameţea pe Fane de tot. Ţipa la Blondu: „Du-te, băh, şi te culcă, să moară mama! Eşti beat muci!“ Pentru Blondu, dansul era o expresie supremă a mulţumirii de sine.

Cînd i-am întîlnit pe Fane punkistul şi pe Blondu, bîntuiau o tabără de SF-işti, care se organiza anual pe o insuliţă de pe Dunăre (în afară de anii ploioşi, cînd insuliţa era acoperită de ape). Cred că Fane era singurul fenomen SF din tabără. În timp ce tinerii pasionaţi de gen îşi organizau viaţa la cort, pescuiau, se ungeau cu alifii împotriva ţînţarilor şi discutau despre Asimov, Fane, cu casul pe un umăr, din care răsuna o punkăreală de-a lui, se împleticea printre corturi, împiedicîndu-se de beţe şi smulgîndu-le cu totul din pămînt, îi deranja pe jucătorii de badminton, cădea prin smîrcuri cînd o pornea la vînătoare de broaşte. Noaptea ori dormea în sacul lui soios de dormit, chiar pe malul apei, ori scotocea prin rucsacurile SF-iştilor după rezerve de alcool şi ţigări. Uneori, urla de unul singur, ca un cîine la lună: „Punk is not dead, să moară mama!“ În seara cînd a venit Mironov – invitatul special al taberei – ca să le povestească SF-iştilor, pe puntea barcazului, despre lumi galactice şi posibile civilizaţii extraterestre, se auzea Fane cum vomită, cu icnete, prin boscheţi. Era o creatură fabuloasă, dintr-un univers cu totul paralel, însă SF-iştii n-o recunoşteau ca atare şi nu voiau să o vadă, nu puteau să conceapă că extratereştrii sînt, de fapt, printre noi. Tîrziu în noapte, după ce Mironov a plecat şi Blondu a început să danseze ca pe sîrmă, pe puntea barcazului, rînjind, cu o lumină stranie pe chip, am fost convinsă că nu are în el nimic uman, e doar un robot comandat de Fane, pregătindu-se pentru marea invazie.

A doua zi s-au cărat din tabără, au plecat spre 2 Mai – „să caftim hipioţi“, sau cel puţin aşa s-a exprimat Fane. Ochii i-au sticlit cu duşmănie. „Băh, eu n-am nimic cu ţiganii, cu ungurii şi cu negrii… dar am boală pe hipioţi, să moară mama!“ Cînd am ajuns şi eu la 2 Mai, două săptămîni mai tîrziu, Fane îşi instalase sacul lui soios de dormit lîngă terasa de pe plaja de la nudişti (terasă care azi nu mai e!), trăind într-o dulce fraternizare cu hipioţii locali şi cerşindu-le bani de vodcă.