Traseele insultei

În timp ce limbajul violent folosit de presă a devenit un motiv de îngrijorare, politicienii sînt violenţi verbal fără prea multe urmări, cu excepţia aceleia că aceeaşi presă le preia cu o acribie vinovată violenţele, în chip de ştiri-scandal. Şi, eventual, le dă mai departe în editoriale, transformîndu-le mai mult sau mai puţin creativ, cu un gen de furie în acelaşi timp slugarnică şi revoluţionară. Cei mai importanţi trei oameni politici ai momentului au lipite trei etichete negative şi vom vedea că fiecare dintre ei a ajuns în această situaţie cu concursul celorlalţi doi şi al forţelor politice care îi susţin.

Departamentele de strategie ale partidelor trasează aşa-numitele direcţii de comunicare, pe care le trimit, prin circulare, pe e-mail, la parlamentari şi „vectorii de imagine“, adică politicienii desemnaţi sau aprobaţi pentru apariţii în talk-show-uri. Strategiile includ şi direcţii de atac, iar în România, adesea, direcţiile de atac se reduc la calificative sau epitete insultătoare. Aşa ajunge politica, trecînd prin strategie şi tactică, o înjurătură.

Dar, cum spuneam, înjurătura nu se pierde în ceaţă, fără ecou. Presa atinsă de criză, presa venală, presa stipendiată de politicieni – analişti, editorialişti – preia în continuare formulele, din convingere, din slugărnicie sau fiindcă i s-a dat dispoziţie s-o facă. Aşa ajunge televizorul un dreptunghi plin de fiere, creează aceleaşi anxietăţi ca ochiul lui Big Brother.

Cei trei politicieni sînt uşor de intuit, ca şi etichetele lor, deşi au mai fost şi altele. Dacă te-apuci să cauţi ceea ce au spus alţi oameni politici despre ei, ajungi mai aproape de sursa ocării. În ordinea funcţiilor în stat:

● Băsescu şi alcoolul. Bineînţeles, e un cal de bătaie al USL, dar referirile politicienilor sînt mai puţine decît ne-am putea aştepta. Printre cei care au făcut asocierea se numără Crin Antonescu („nu te poţi duce ca un beţiv la cîrciumă să-ţi dai cu părerea…“ – iunie 2011), Victor Ponta („este nemulţumit de pasiunea mea pentru sportul auto, pentru că nu am voie să beau alcool“ – martie 2011; „căuta după sticlă pe jos“ – iunie 2011) şi Marian Vanghelie („de dimineaţa pînă seara consumă alcool“ – septembrie 2009). Probabil că „beţiv“ e cea mai directă dintre cele trei insulte, de unde şi posibila reţinere a adversarilor preşedintelui în a-l numi aşa. Presupusa legătură a preşedintelui cu paharul face carieră, în schimb, pe site-uri umoristice, pe YouTube şi reţele, cu poante mai reuşite sau mai de felul comentariilor cu care Mirel Palada, proaspătul purtător de cuvînt al Guvernului, şi-a pierdut parţial respectul cunoscuţilor. Altfel spus, tema e una „împinsă“ de politicieni, dar are şi o viaţă independentă, memetică.

● Ponta şi minciuna. Cînd se pune pe gîndit, tabăra prezidenţială gîndeşte, nu glumă. Şi gîndeşte la unison. N-a trebuit să scotocesc deloc ca să găsesc o mulţime de asocieri pe care preşedintele, activul PDL şi sateliţii acestora le fac între premier şi minciună. Printre colportorii revelaţiei se numără Ioan Oltean („mincinos fără pereche“ – august 2011), Traian Băsescu („Ponta şi Antonescu mint românii“ – iulie 2012; „mare mincinos“, „plagiator mic şi mincinos“, „mincinos plagiator“ – noiembrie 2013), Cezar Preda („mincinosul şi hoţul“ – octombrie 2012), Gheorghe Ialomiţianu („mincinos şi incompetent“ – octombrie 2012), Adriean Videanu („mincinos patologic“ – noiembrie 2012), Vasile Blaga („mincinos patologic“ – iulie 2013), Elena Udrea („singura lui strategie de comunicare este minciuna sfruntată“ – august 2013), pînă la oameni de eşalon secund, ca Valeriu Turcan sau o notabilă a PDL Bistriţa-Năsăud, pe nume Monica Săsărman.

Revelaţia că premierul e mincinos au avut-o şi un mare număr de scriitori de opinie, din ziare şi de pe site-uri sau bloguri critice la adresa USL. Poate fiindcă e vorba de un simplu adjectiv, „mincinosul“ e însă cel mai puţin productiv pe site-uri de umor sau în contexte amuzante.

● Antonescu şi somnul. Este, poate, asocierea care a decolat cel mai bine, memetic vorbind, fiindcă mi-a luat destul de mult să găsesc „declaraţii politice“ pe această temă. În unele cazuri, vorbele nici nu sînt vorbe, ci fapte – şi se leagă mai ales de organizaţia de juniori. S-au ocupat de aşa ceva tineretul PDL (protest cu un filtru de cafea şi ceasuri deşteptătoare la Parlament – februarie 2012), Elena Băsescu („Somn uşor!“ şi fotografie trucată pe Twitter – iulie 2012), Traian Băsescu („bolnav de somn“ – noiembrie 2012), Elena Udrea (defilare cu tineretul PDL, cu perne inscripţionate „Întîiul somnoros al ţării“ – decembrie 2012), Daniel Buda („veşnic adormit“ – iulie 2013), Mircea Geoană („cel mai bun prieten al somnului“ – decembrie 2013). Asocierea cu somnul e cea mai tandră (sic!) insultă şi are un dezavantaj-avantaj: nu e adjectiv, adică ceva ce poţi lipi uşor, cu răutate idioată, de adversar. „Adormit“ şi „somnoros“ sînt aproape alinturi şi nu se prea pretează la luptă, aşa că tema implică un verb la diateza activă („doarme“) şi permite formule retorice mai puternice. Glumele din afara cloacei politice sînt multe: „a adormit în timp ce dormea“, „vrea să doarmă la Cotroceni“, „a adormit în timpul unui discurs ţinut chiar de el“ etc.

Desigur, Traian Băsescu mai e şi „dictator“, Victor Ponta – „plagiator“, iar Crin Antonescu – „chiulangiu“. În doctoratul lui Ponta există pasaje masive care provin din altă parte, iar Antonescu apare rar în Parlament, dar, cu excepţia acestor lucruri, contextele în care politicienii folosesc astfel de cuvinte, pentru care nu am avut loc aici, nu sînt, în general, nici foarte convingătoare, nici în mod limpede factuale. Un vorbitor onorabil ar construi un întreg şi solid eşafodaj pentru a putea ajunge la o concluzie de o asemenea duritate. De regulă, nu este cazul.

Se poate spune cu certitudine că acest gen de calificative emană, totdeauna, de la un centru ascuns de putere, spin doctors şi strategi malefici, care urmăresc distrugerea calomnioasă a duşmanilor? Nu. Însă cînd o astfel de formulă devine recurentă, poţi avea suspiciunea unei strategii de denigrare. Iar cînd ajungi s-o citeşti în titluri şi editoriale fulminante, cel mai frumos lucru pe care-l poţi spune despre autorii lor e, ca Flaubert: „Idei luate de-a gata.“

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).