Binge watching sau bulimia TV

V-aţi uitat vreodată la o cutie de DVD-uri cu Seinfeld, Roma sau Breaking Bad, la rînd? Dacă da, suferiţi de o boală numită în engleză binge watching sau binge viewing. Boala nu-i chiar aşa de boală, dar se răspîndeşte tot mai mult şi ar putea fi numită în română, cu aproximaţie, „bulimie de serial“. Acest fenomen îl transformă pe telespectator din cartof de canapea în căpcăun audiovizual şi schimbă fundamental business-ul la care ne referim.

Anii ’80, cei în care CBS-ul îşi înnebunea publicul terminînd un sezon de Dallas cu întrebarea devenită proverbială „Cine l-a împuşcat pe JR?“, pentru a rezolva enigma doar peste cîteva luni, sînt de mult istorie. Cliffhanger-ul, acel gen de aşteptare creată de scenarişti de la un episod la altul sau chiar înaintea pauzelor de publicitate, e mai puţin util decît în trecut. Azi, serialele se consumă în porţii mari, mai multe episoade de-a rîndul, de pe DVD sau Blu-Ray, site-uri de video on demand, ca Netflix, Amazon sau Hulu. Sau chiar piratate, de pe Internet. Fenomenul a fost remarcat de mai multă vreme, dar în decursul acestui an a fost consacrat de un serial care a făcut vîlvă, intitulat House of Cards. Serialul a fost distribuit nu pe un post TV, ci pe popularul (în SUA) Netflix, un serviciu de închirieri de DVD-uri care s-a transformat cu succes în platformă de video on demand, în epoca digitală. Pentru cine nu e familiarizat cu termenul, video on demand (VoD  video la cerere) înseamnă oferta de seriale, filme, concerte şi altele, la cerere, pe o platformă de Internet sau prin intermediul televizorului. În România, servicii ca Voyo, AntenaPlay, SeeNow sau DolceTV.ro testează şi ele această modalitate de distribuţie, dar nu au oferta şi numărul de abonaţi ale unui Netflix din SUA.

Natural, VoD-ul e una dintre cele mai lesnicioase modalităţi de satisfacere a binge watching-ului. Iar House of Cards, care s-ar traduce prin „Castelul de cărţi de joc“, e consacrarea acestui gen de consum video, fiindcă a fost conceput ca atare. Serialul a fost lansat, în februarie 2013, la grămadă, cu toate cele 13 episoade din primul sezon odată. În plus, a şi fost gîndit diferit de produsele clasice de acest tip. Girată de două nume celebre de la Hollywood, David Fincher (Fight Club) şi Kevin Spacey, şi avîndu-l pe cel de-al doilea şi în rolul protagonistului, ideea a convins Netflix să investească 100 de milioane de dolari în două sezoane, fără un pilot. Spacey a explicat, într-un fragment video popular online, că nu e vorba de o alegere tehnică, ci de o nouă modalitate de construcţie a scenariului. Pilotul tipic, pe baza căruia un serial TV devine realitate, implică clarificarea încă de la început a personajelor şi a perspectivelor narative, conţine cumva in nuce întreaga evoluţie ulterioară. Iar creatorii House of Cards şi-au dorit, dimpotrivă, o tramă care să dezvăluie, pe parcursul mai multor episoade, ambiguitatea etică a actanţilor – o marfă, de altfel, la mare căutare şi în producţii ca Game of Thrones-ul lui George R.R. Martin.

Cu această strategie atipică şi curajoasă, House of Cards a primit nu numai note maxime din partea criticii, ci şi un Emmy (pentru regie), primul obţinut de o platformă de distribuţie online. La capitolul Emmys, marele cîştigător din 2013 a fost însă Breaking Bad, serial clasic, dar şi el obiect al bulimiei video. Vince Gilligan, creatorul acestuia, explica recent pentru Wall Street Journal că binge watching-ul implică un alt gen de construcţie narativă, pe care o numea „hiperserializare“. Noile obiceiuri de consum înseamnă şi fidelizarea fanilor, care vine la pachet cu un gen de atenţie sporită sau memorie proaspătă. Aceasta îţi permite să iei un detaliu episodic din primul sezon şi să-l dezvolţi într-un fir narativ de cîteva episoade, în cea de-a patra serie.

Fidelitatea fanilor care consumă seriale pe noile platforme înseamnă, bineînţeles, şi marketing, chiar dacă e vorba de download ilegal. Creatorii Game of Thrones, serialul despre care se spune că e cel mai piratat din istorie, au spus în repetate rînduri lucruri favorabile despre fenomen. Într-o întîlnire din acest an cu investitorii, CEO-ul Time Warner, Jeff Bewkes, afirma că pirateria „e mai bună decît un Emmy“, din punctul de vedere al aşa-numitului buzz pe care îl generează. Time Warner deţine HBO, postul pe care a fost difuzat Game of Thrones, pentru 11 milioane de abonaţi, în timp ce download-urile ilegale erau estimate de Washington Post undeva între 3,7 şi 4,2 milioane. Ceea ce e foarte piratat e şi foarte bine vîndut  – conchidea cotidianul american, care amintea şi că Game of Thrones a fost cel mai rentabil serial pe piaţa de DVD-uri, în 2012.

„Hiperserializarea“ de care vorbea Gilligan duce cu gîndul şi la un alt gen de definiţie a serialului TV, ca un lungmetraj mamut, de 10 ore, întrerupt de pauze la fiecare aproximativ 50 de minute. Daniel Knauf, creatorul Carnivàle, serial-cult difuzat acum nouă ani de HBO, şi-a gîndit iniţial proiectul ca film de două ore, şi nu a fost singurul. Marile seriale ale momentului beneficiază, de altfel, de o infuzie importantă de talent şi know-how, de la Hollywood-ul lungmetrajelor. Lui Spacey şi Fincher, care au realizat House of Cards, li se adaugă, de exemplu, şi un Jeremy Irons, piesă de rezistenţă în The Tudors, sau Steve Buscemi şi Martin Scorsese, implicaţi în Boardwalk Empire.

Schimbările dictate de noile modalităţi de consum sînt însă doar la început. E încă neclar dacă distribuţia de tip video on demand înseamnă suficienţi bani pentru superproducţii cu pretenţii de Emmy. S-a discutat destul de mult despre faptul că Netflix nu a dezvăluit cifrele de audienţă ale primului sezon din proiectul lui Spacey şi Fincher, de pildă. Însă posibilităţile pe care le oferă noile platforme nu au fost încă explorate pe deplin. Una din cele mai la îndemînă ipoteze e aceea a episoadelor cu durate nonstandard. În SUA, lungimea tipică a unui serial e de 44 de minute, fiindcă cele 16 minute rămase pînă la o oră sînt umplute de publicitate. În România, e vorba de 48. Însă pe video on demand, nu există constrîngeri legate de calupurile de advertising, ceea ce înseamnă că realizatorii pot avea libertatea să vină cu o ofertă conformă cu logica narativă pură şi simplă, mai lungă sau mai scurtă de cele 44 —  sau 48 —  de minute.

Iar dacă ecranul laptopului pare încă mic şi incomod pentru cei care nu s-au dedat la astfel de obiceiuri de consum, VoD-ul vine, mai nou, şi prin televizor. Voyo-ul PRO TV-ului şi Seenow, serviciu independent, au deja aplicaţii de smart TV, chiar dacă oferta de conţinut şi veniturile realizate în acest moment sînt reduse. Şi oricum ar arăta viitorul din punct de vedere al business-ului numit TV/conţinut video, (tele)spectatorul a devenit cu totul altceva decît tradiţionalul cartof de canapea: e mai degrabă un căpcăun audiovizual, dotat cu telecomandă şi butoane cu care îşi poate satisface dorinţele cu totul altfel decît în doza orară injectată, liniar şi diluat, de Televiziunea clasică. 

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).