Oameni cenuşii
Sînt vecinii mei, deşi cei mai mulţi nu au case, dorm pe stradă. Fiecare îşi are „locul“ lui – bordura lui, colţul lui de intersecţie, buticul lui, unde cerşeşte, vitrina lui de magazin, pe care s-o folosească, dimineaţa, pe post de oglindă – de care nu se îndepărteză prea mult, de frică să nu şi-l piardă. Mă întîlnesc cu ei aproape zilnic, îi ocolesc, deşi aş putea, de fapt, să-i salut, căci îi văd mai des decît pe mulţi dintre prietenii mei. Ei sînt oamenii cenuşii ai Marelui Oraş, deşi fiecare în sine ar putea fi o pată de culoare.
● Domn’ şofer. Locuieşte de ani buni într-o Dacie Solenza ruginită, care, din cînd în cînd, mai şi porneşte, căci altfel n-ar putea să dea drumul la motor ca să se încălzească iarna. Dacia pare abandonată, pe o străduţă din spatele blocurilor, dar dacă te uiţi înăuntru, descoperi o casă în toată regula: perne, o pilotă, sacoşe cu boarfe, PET-uri goale, un prosop, o săpunieră cu un săpun. I-a făcut-o cadou, fără acte, un vecin. Ziua şi-o petrece, beat, în faţă la butic. Habar n-am de unde face rost de bani pentru băutură. Vara, bea bere la 2 litri, cu sorbituri lungi. Cînd se îmbată şi se împăiază, cade ca musca leşinată de căldură şi adoarme chircit, chiar pe trotuar. Dar se trezeşte şi o ia de la capăt. Are o pereche de ciocate aproape noi, de care e foarte mîndru. Toţi îi zic Şoferu’, dar el n-are carnet. În ultima zi a anului trecut, înainte ca petrecerile de Revelion să înceapă, el era cel mai vesel om de pe stradă. Beat muci, se învîrtea într-o horă de unul singur, în jurul maşinii lui, chiuia şi tropăia mărunt din ciocate.
● Băutorii de spirt. Stau, seară de seară, în faţă la BRD – a clean, well lighted place, vorba lui Hemingway, şi beau pe rînd, tovărăşeşte, din sticla cu fata zîmbitoare, îmbrăcată în halat alb. El şi ea, atît de boţiţi încît nu le mai recunoşti feţele cele adevărate. El e mai cu tupeu, le cere trecătorilor bani de pîine. „Nu-ţi dau că bei spirt!“ îi zic zîmbind, într-o seară. „Cine bea spirt?“ zice ofensat, împingînd sticla cu piciorul, cu scîrbă. „Eu nu beau spirt. Baba mea bea spirt. Nu vezi că în faţă la ea e sticla?“ Baba dă din cap, ca să-l aprobe.
● Pictorul. Stă pe o bordură şi toată ziua desenează, atent şi conştiincios ca un şcolar. Are bloc de desen şi carioci, cum o fi făcut rost de ele? Ca să-i vină inspiraţia, se uită lung la oamenii care trec, închide cîte un ochi şi cînd îl deschide, vede lumea altfel… deh, ca orice artist! Are părul lung, prins în coadă, lucios, pare dat cu gel, de fapt, e de la mizerie. Degetele lui negre mînuiesc delicat cariocile. Din cînd în cînd, face cîte un „psst!“ discret unei doamne mai cochete sau unei domnişoare şi, prin gesturi, o invită mai aproape, să-i arate opera. Doamnele se apropie curioase, crezînd că or să descopere vreun geniu neînţeles. Tot blocul de desen e plin de penisuri erecte, de diferite culori, în diferite poziţii. Doamnele se îngălbenesc la faţă şi pleacă oripilate. Şi atunci, el începe să rîdă în hohote, de parcă tocmai ar fi făcut o şotie.
● Vikingul. Stă în faţă la un second hand. Rufos, cu şubă, dar încălţat în şlapi pe orice vreme, cu o barbă mare, roşcată. Are o faţă crîncenă, de războinic nordic, care se pregăteşte s-o pornească spre Valhalla. Vorbeşte de unul singur, îşi mestecă cuvintele de nu înţelegi nimic. Cîteodată, se ia după cîte un om şi-l urmăreşte vreo 10-20 de metri, gesticulînd. Te aştepţi să scoată vreun topor de viking şi să-i dea cu el în cap. Dar nu, doar trece pe lîngă el ca un abur din altă lume, apoi se întoarce la locul lui de la second hand, cugetînd la alte planuri de cucerire a Şoselei Mihai Bravu.
● Baba. Seamănă cu Muma Pădurii. Sau cu Baba Dochia. Poate că e Gerilă, în varianta feminină, căci vara are pe ea zece cojoace, fîşuri, paltoane, şi tot tremură de frig. Dîrdîie tot timpul şi-şi suflă în pumni să se încălzească. Doar cînd face rost de alcool se linişteşte. Bea şi se lungeşte pe trotuar. Adoarme. De la distanţă, nici nu mai pare o făptură umană, doar o boccea mare de haine.
● Iubitorul de cîini. Mai de mult, avea vreo şapte cîini, şapte dulăi care îl urmau peste tot, unii legaţi cu cîte o sfoară, cei mai mulţi liberi. Traversa cu haita pe la intersecţia de la Eminescu, apoi îşi găsea cîte un loc unde se aciuia o noapte, două. Din cartoane, construia un adăpost pentru el şi cîinii lui. Din funduri tăiate de PET-uri le făcea castronaşe pentru apă. Cîinii erau agresivi, dacă te apropiai de el, te atacau. Cînd primea de mîncare, împărţea tot cu cîinii. Odată, l-am văzut cum le dădea un pui întreg la rotisor. El nu s-a atins nici măcar de o aripioară. Mai nou, de cînd cu isteria cu cîinii vagabonzi, i-au mai luat din cîini, a rămas doar cu doi. Şi era trist.
