Nu e despre aur, e despre sistem

Acum mai puţin de două săptămîni, părea că Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) e pe punctul de a cîştiga partida. Proiectul de lege al Guvernului se îndrepta către Parlament, iar USL-ul şi preşedintele Băsescu aveau un consens cu privire la începerea exploatării. Era greu de crezut că mersul lucrurilor va fi tulburat; şi totuşi, un fantomatic apel pe Facebook a scos din nou în Piaţa Universităţii, pe 2 septembrie, tineretul, hipsterii, activiştii sau cum vrem să-i numim. Protestatarii au reapărut cu obstinaţie, în fiecare seară, la fel de mulţi şi de nonviolenţi, cel puţin pînă pe 5 septembrie, cînd scriu aceste rînduri. Cum de am ajuns din nou în stradă şi ce semnificaţie are prezenţa manifestanţilor acolo?

Mă voi ajuta, ca să limpezesc toată povestea, de o treabă foarte bună făcută de prietenii de la Casa Jurnalistului, care au strîns cîteva zeci de răspunsuri ale manifestanţilor la întrebarea „De ce protestaţi?“. E un bun material brut de studiu, iar primul lucru care m-a frapat, citind răspunsurile, e cît de puţini se declară tranşant, sută la sută, împotriva exploatării. Tinerii au ce au mai ales cu presa, pe care o consideră vîndută, şi cu politicienii, despre care au o părere asemănătoare.

Să ne ocupăm întîi de media. În Piaţa Universităţii există percepţia că singura televiziune care transmite pe larg protestele este Digi24. Cifrele confirmă că televiziunea RCS&RDS – care e finanţată direct de cablist şi nu depinde de publicitatea Roşia Montană Gold Corporation – a reflectat copios evenimentele. Dar, de exemplu, şi Realitatea TV a făcut-o, la fel ca şi alte medii. Percepţia s-a creat mai degrabă pornind de la faptul că Digi24 e o televiziune foarte bine dotată tehnic, care poate ţine permanent, în piaţă, un dSNG (acea dubă cu antenă de satelit care transmite imagini live). Eu am văzut, de exemplu, şi o echipă a B1, formată dintr-un reporter şi un operator, deci mult mai puţin evidentă.

E adevărat, în general, media a minimalizat protestele din septembrie 2013, exact pe dos decît a făcut-o în ianuarie 2012, cînd o Antena 3 avea tot interesul să prezinte lucrurile ca mai importante decît sînt. Pînă la urmă, atunci, Guvernul Boc şi-a dat demisia. De unde ştiu însă manifestanţii despre faptul că presa „s-a vîndut“ in corpore RMGC? Desigur, din alte surse, care sînt tot media. Nu neapărat instituţională, nu afiliată politic, dar suficient de puternică pentru a crea această percepţie.

Despre excursia pe care au făcut-o în Noua Zeelandă, în 2010, Emil Hurezeanu, Robert Turcescu, Mihai Tatulici şi alţii pe banii RMGC au relatat, de exemplu, la vremea respectivă, şi publicaţii ca Adevărul, HotNews, Cotidianul sau Financiarul. Dar, la trei ani după ce s-a făcut de ruşine acceptînd invitaţia, un Emil Hurezeanu emite păreri echilibrate despre întreaga poveste.

În sine, nu e nimic în neregulă în a lua bani de la RMGC pentru campanii publicitare. Problema e dacă îţi modifici sumarul în funcţie de aceşti bani şi, e adevărat, unele medii au făcut-o. Pe 2 septembrie, însă, nu din acest motiv a tăcut, în primul rînd, presa. Televiziunile de ştiri, care au fost cele mai blamate de protestatari, sînt la mîna politicului. Iar acest politic e în consens general, ca niciodată, cu privire la începerea exploatării. Roşia Montană a fost, e drept, o sursă copioasă de bani pentru presă în anii de criză, dar condiţionarea acesteia a fost în mai mare măsură politică. Nu există în România, în momentul de faţă, partid care să susţină o televiziune şi să aibă nevoie de balamuc pe străzi.

Asta ne duce la cea de-a doua idee recurentă printre manifestanţi – cea a politicienilor corupţi. Preşedintele Băsescu şi forţele politice care-i sînt favorabile în diferite grade decontează de ani de zile poziţia proexploatare. Dar, curios, manifestaţia nu e o veste atît de proastă pentru această zonă a spectrului, cît pentru USL. După ce, în opoziţie, s-a declarat împotriva exploatării, această alianţă şi-a schimbat opţiunea. 2014 este an electoral, iar nivelul actual de bunăstare nu poate fi susţinut decît prin demararea unor exploatări gen Roşia Montană sau Chevron şi privatizări ca cea a CFR Marfă, într-o economie perdantă.

Oricîtă mită am dori să presupunem că iau corupţii noştri politicieni de diferite nuanţe, de la companii, aceste presupuneri nu invalidează raţionamentul de mai sus. De fapt, e vorba mai ales – sau inclusiv – de bani pentru voturile din 2014.

Dar, bineînţeles, asta nu sună deloc a decizie altruistă şi sacrificiu pentru binele comun. Iar opinia publică – a manifestanţilor, popor de Facebook care dă like-uri la pozele făcute cu iPhone-ul în Piaţă, plus a multor, multor alte categorii – e, mai degrabă, sensibilă la modul cum se va face acest proiect decît la faptul că se va face. Dacă despre oportunitatea de principiu a exploatării există păreri diferite, temerea că politicienii ar putea încheia un contract dezvantajos e cvasigeneralizată.

Aşa ajungem la miezul lucrurilor, care se dovedeşte a fi altul decît exploatarea propriu-zisă. E vorba de un sistem politic care, evident, funcţionează, defectuos – democraţia reprezentativă românească. Piaţa e însă un mecanism participativ, iar tinerii care se strîng seară de seară acolo au aflat că acest mecanism funcţionează în ianuarie 2012, cînd au demis Guvernul Boc. Deocamdată, ei se joacă de-a v-aţi ascunselea cu jandarmii, mutînd locul protestului în fiecare seară sau transformînd mitingul static în marş. Cei cărora le e frică de violenţa lor ar trebui să-şi amintească de faptul că opusul acesteia e arma letală.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).