Nimfomana, Homo manelicus şi dronele

Interzicerea Nymphomaniac 2 a provocat un val de comentarii consternate, în publicaţiile mai cuminţi, şi de obscenităţi furios-demonstrative, în mediile mai puţin convenţionale sau pe reţelele sociale. Dar, sub aceste reacţii, există un gen de tensiune socială la care e bine să fim atenţi. Mai ales că Nymphomaniac nu e singurul caz, din ultimele zile, în care putem vorbi de libertate de exprimare.

De fapt, interzicerea nici nu a fost interzicere. Clasificarea cu nume ezoteric IM18-XXX, acordată iniţial de Consiliul Naţional al Cinematografiei, însemna că filmul nu poate fi difuzat în cinematografe, ci numai pe DVD şi alte suporturi. CNC-ul a şi revenit a doua zi asupra deciziei, care pare o bîlbă gen Parlamentul României, aşa încît filmul lui Lars von Trier poate fi văzut în cinematografe începînd din aceste zile. Dar, sigur, von Trier are fani dedicaţi (şi eu sînt unul, chiar dacă nu pentru ultimele filme) şi cu vizibilitate publică, aşa că reacţia, alimentată şi de promotorii filmului, a fost puternică.

E drept, pînă la data la care CNC-ul era să excludă filmul din cinematografe, nici o ţară europeană nu făcuse aşa ceva, deci protestele n-au fost chiar gratuite. Dar, în aceleaşi zile, Consiliul Naţional al Audiovizualului refuza prelungirea licenţei pentru Taraf TV, postul de manele al lui Silviu Prigoană. Ştirea a trecut nu chiar neobservată, dar fără a face aceleaşi valuri ca Nymphomaniac. Pe scurt, postul va ieşi din emisie pe 15 februarie, dacă nu va primi aviz favorabil la contestaţia pe care a anunţat că o va depune.

Ce acuzaţii a adus CNA televiziunii? E vorba de clipuri cu manele, cu dansatoare îmbrăcate sumar, mimarea unor acte sexuale şi apariţia unor minori în chip de manelişti. Decizia e una oarecum subită, fiindcă postul, departe de a fi o culme a civilizaţiei, n-a provocat scandaluri de magnitudinea celor de la defunctul OTV. Postul lui Silviu Prigoană a fost amendat, în trecut, pentru promovarea unor produse naturiste şi a lui Traian Băsescu. Şi, altădată, pentru nişte manele care săreau peste cal.

Dacă sînteţi curioşi cum arată ce se vede pe Taraf TV şi nu aveţi Taraf TV, deschideţi pe calculator YouTube şi ieşiţi din contul cu care eraţi logat(ă), presupunînd că aveţi aşa ceva: printre Oane Zăvoranu şi Doza de Haş, stomacul de balenă al producţiei video mondiale vă va livra cu siguranţă şi cîteva manele, fiindcă ştie din ce ţară intraţi şi ştie ce consumă conaţionalii dumneavoastră. Maneaua tipică a lui 2013-2014 e binişor produsă, iar în ea, de regulă, un pitic se văicăreşte, înconjurat de blonde unduitoare. Din cînd în cînd, blondele se tăvălesc pe jos, dar, de regulă, camera stă mai mult pe – iertare – fundurile lor. E clar, dacă regizorii clipurilor ştiu ce fac, şi presupun că ştiu, publicul de manele are o preferinţă pentru – iertaţi-mă din nou – fundurile dansatoarelor, şi tare aş vrea să dau o explicaţie barthesiană pentru asta, cu atît mai mult cu cît ştiam că, în general, există bărbaţi cărora le plac picioarele şi bărbaţi cărora le plac sînii. Singurul lucru care-mi trece prin cap e clişeul darwinist conform căruia masculul Homo sapiens e atras de şoldurile late, care înseamnă aptitudini reproductive superioare. Tot ceea ce aş putea să adaug e că spectatorul-manelist, Homo manelicus, cum vreţi să-i ziceţi, posedă un eros mai puţin sofisticat (n-o fi un alt clişeu?), un traseu freudian mai scurt, o sublimare eficientă reproductiv.

E amuzant? Da. Şi dezgustător. Căutaţi clipurile pe YouTube. N-o să ştiţi dacă să rîdeţi sau să plîngeţi. Dar fundurile respective – iertare pentru a treia (şi ultima) oară – sînt îmbrăcate. Cam tot atît de îmbrăcate cît al lui Beyoncé sau al altor celebrităţi asemănătoare. Sigur, o să ziceţi, dar Beyoncé e o mare artistă de r’n’b ş.a.m.d. Aici intervine problema mea: un CNA care interzice Taraf TV, dar lasă-n pace posturile cu Beyoncé e foarte aproape de a emite judecăţi de gust. Or, asta-i mai rău decît toate codurile morale şi religioase în numele cărora s-au inventat comisii de cenzură, din Antichitate şi pînă azi.

În general, oricît de hilar-oribile sînt clipurile cu manele – şi am văzut destule, ca să pot să-mi fac o părere –, nu găseşti în ele nuditate, acte sexuale şi alte lucruri pe care le iei în considerare cînd formulezi interdicţii. Iar problema, în cazul Taraf TV, e faptul că interdicţia nu funcţionează. Clipurile sînt în continuare pe YouTube (apropo, o platformă talibană în materie de astfel de lucruri, fiindcă a vrut să evite proliferarea pornografiei), unde au milioane de vizionări. Internetul e mai ieftin şi cu siguranţă mai răspîndit nu decît televiziunea, ci decît pachetele opţionale în care cabliştii vînd Taraf TV. În cazul în care CNA a luat o decizie validă, e nevoie, oare, să inventăm şi un Consiliu Naţional al Internetului?

Comparaţia dintre cazul Nymphomaniac şi cazul Taraf TV interesează însă mai puţin, fiindcă vorbim de un context mai larg. Şi interdicţia referitoare la dronele cu aparatură de înregistrare intră aici. Conform unui proiect normativ, acestea nu mai au voie să zboare fără aprobare, chiar dacă au mai puţin de un kilogram. Povestea seamănă cu înregistrarea maşinii de scris la Miliţie, pe vremea lui Ceauşescu. Asta, cu atît mai mult cu cît dronele cu cameră au fost foarte prezente la marşurile de protest din toamnă. Cele pentru care, apropo, ar fi trebuit, de asemenea, aprobare de la Primărie, conform unei legi foarte blamate la începutul anilor ’90.

La toate acestea se adaugă sancţiunile pentru declaraţii critice la adresa magistraţilor, prevăzute în articolul 276 din noul Cod Penal. Prevederea e considerată prea dură, chiar de o parte a spectrului parlamentar, fiindcă un număr de liberali şi-au anunţat intenţia de a cere modificarea ei.

Dar, în definitiv, care e legătura dintre Lars von Trier, Nicolae Guţă, drone şi magistraţi? Sînt ştiri din ultimele zile, în care e vorba, în ultimă instanţă, de libertatea de exprimare, ca şi de senzaţia generalizată conform căreia „aşa nu se mai poate“. Trebuie făcut ceva, iar interdicţiile sînt cele mai la îndemînă. Problema e însă că o asemenea stare de spirit poate duce foarte uşor la excese gen Consiliul Media al vecinilor maghiari. Or, într-un spaţiu ca România şi vremuri ca ale noastre, prisosul de libertate e preferabil celui de reglementare.

Shimon Peres spunea că televiziunea face dictatura imposibilă şi democraţia insuportabilă. Însă democraţia insuportabilă e, totuşi, mai uşor de suportat decît dictatura. Iar libertatea de exprimare nu e niciodată cît trebuie. E ori prea multă, ori prea puţină.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).