Omul cu damigionul

Afară e un aer primăvăratec, deși abia este mijlocul lui ianuarie, și mă simt ca respectabilul hobbit Bilbo Baggins, în acea dimineață de pomină, în pragul unei iminente aventuri, cu toate că nu prea-i vine să renunțe la confortul de acasă.

Tot pe o astfel de vreme, cu ceva timp în urmă, am pornit-o împreună cu un prieten spre Păltiniș – o expediție cu rucsacii în spate, fără să avem nimic aranjat, fără să știm dacă acel loc mai există. Pe drum, ne bucuram de soarele călduț de ianuarie și de mica noastră aventură. În tramvaiul spre Rășinari, l-am întrebat pe un nene, după toate aparențele un localnic, un ardelean pe la 50 și ceva de ani, roșu la față și un pic afumat (probabil se cinstise la Sibiu și acum se întoarcea spre casă), dacă există autobuze spre Păltiniș. „No, păi, să fie, dar nu merg acuma... apăi, or merge, dar nu vin la ora la care zic...“ Și așa a început o conversație interminabilă, improbabilă, tipic ardelenească, despre starea autobuzelor, a vremii și a lucrurilor, presărate cu cîteva citate din Cioran, pe care omul nostru le știa pe de rost. Ajungem la Rășinari deja prieteni. E după-amiază, soare, pare primăvară, deși sîntem în ianuarie, nici un petec de zăpadă, aștepți să dea firul ierbii. Omul prieten se oferă să ne conducă în stația de autobuz. Aflăm că e jandarm sau paznic sau, în orice caz, ceva cu uniformă, dar acum e în timpul liber. Autobuze nu sînt, ultimul a trecut pe la 3. „Las’ că vă scot eu la o ocazie, spre Păltiniș.“ Ieșim la drum, o șosea îngustă, pustie, spre nicăieri. Stăm aproape o oră, nu trece nici o mașină, ne cam ia frigul. Omul nu se îndură să plece și să ne lase de izbeliște. Dispare pînă la magazinul mixt, se întoarce cu o sticlă de vodcă. Tropăim pe loc, tragem cîte o dușcă, el – mai multe, noi punem la bătaie niște sandviciuri. Picnic la marginea drumului. Ne amețim ușor, o stare plăcută, euforică, de primăvară în ianuarie. Dăm drumul la ceasul cu baterii (pe vremea aia nu plecam nicăieri fără cas), ceva rockăreală soft, „dar o populară n-aveți?“. N-avem decît Maria Tănase. Bună și-aia. Și uite-așa se încinge o mică horă, ca să nu înghețăm de tot, în mijlocul șoselei spre Păltiniș sau spre nicăieri, pe unde probabil că nu va trece în veci vreo mașină. Ciudată adunare – un prieten ardelean din ce în ce mai beat și doi tineri din București, în mica lor aventură. Partea proastă e că soarele apune și primăvara dispare cu totul în spatele dealurilor, la fel ca voioșia noastră; ne trezim din nou în ianuarie. Și ne dăm seama că nu știm unde ne vom petrece noaptea, pe atunci nu cred să fi fost pensiuni în Rășinari. Ne gîndim să ne întoarcem la Sibiu și să căutăm un hotel, însă omul nostru ne oprește. „Cum să mergeți la Sibiu, prieteni!? Veniți la mine acasă! Sînteți musafirii mei. Taie nevastă-mea o oaie, eu scot damigionul din beci și tragem un chef pînă dimineață!“ Ideea cu oaia, deși absurdă, ne-a surîs cel mai tare. Ne și imaginam o oaie de Rășinari învîrtindu-se la proțap, în timp ce vinul din damigion curgea în pahare. Ce oameni buni sînt pe lumea asta! Ne luăm după el, se împleticește în fața noastră, la un moment dat se împiedică și cade, dar se ridică rîzînd. Ajungem la casa primitoare – obloane trase, poartă mare, ferecată, ca să nu vadă străinii ce se petrece în ogradă, ca-n Ardeal. „Stați aici, s-o anunț pe nevastă-mea că ați sosit!“ spune, de parcă nevastă-sa ne-ar fi așteptat cu drag și dor de-o săptămînă. Și dispare pe poartă. Trece un timp, nu se întîmplă nimic, noi ne gîndim la oaie și înghițim în sec. Dup-aia, încep să se audă niște zbierăte femeiești din casă... nu înțelegem ce spune, dar ne putem imagina: „Unde ai stat pînă acum? Iar ai venit beat! Pe ciudații ăia de unde i-ai cules?“ etc. etc.  Apare omul, spăsit și cam ciufulit, înțelegem că treaba cu oaia pică. Nevasta are toane, e femeie rea și e casa ei, de la mă-sa – se scuză el. „Dar lasă că mergem la casa lui fii-mea, acolo eu sînt șefu’! Vă cazez acolo, vin și eu cu damigionul și petrecem pînă dimineață!“

Și așa am petrecut o noapte crîncenă, cu frig și foame, într-o casă în construcție, pe niște paturi pliante, înveliți cu niște pleduri. Omul ne-a lăsat acolo și nu s-a mai întors cu damigionul lui, probabil că l-a încuiat nevastă-sa în casă. A doua zi, cînd am ajuns, în sfîrșit, într-un Păltiniș fantomatic, de parcă n-ar mai fi fost populat de ani întregi, s-a schimbat și vremea – burnița. O aventură de primăvară în ianuarie nu putea să dureze mai mult de o zi.