Plimbăreţele noastre statui
Acum cîteva săptămîni, un cunoscut realizator de documentare de călătorie, de pe un post TV specializat, a vizitat Bucureştiul, împreună cu echipa. După ce a fost plăcut surprins de gastronomia şi ambianţa cîtorva locuri gen Hanul Berarilor, prezentatorul şi-a găsit o îndeletnicire curioasă: număratul statuilor din oraş. La un moment dat, a conchis: „Da, sînt foarte multe.“
Unde e Bucureştiul într-un top al oraşelor, după numărul de statui? Internetul e plin de liste şi topuri, dar nu am găsit ceva asemănător. În lipsa statisticilor, pot presupune doar că statuile din Bucureşti fac impresia de „multe“ fiindcă arată o nevoie de legitimare istorică. Nevoie care, la noi, se vede şi într-o ciudată caracteristică a monumentelor: spre deosebire de ale altora, ale noastre încep, la un moment dat, să se mişte, la fel ca actoraşii poleiţi sau pictaţi în alb, care au început să-şi facă veacul şi prin Centrul Vechi. Şi, mai mult, pleacă la plimbare.
Ştiţi, probabil, la cine sau la ce mă refer. Acum vreo două veri, i-am pozat pe Heliade, Mihai Viteazul, Gheorghe Lazăr şi Spiru Haret, în faţă la Casa Poporului, măgăoaia pe care politicienii români au găsit de cuviinţă s-o folosească în chip de dispozitiv de legitimare. Cele patru personaje au, bineînţeles, un aer de pitici emfatici, de operetă, la poalele monstrului. Am donat poza pentru un afiş de colocviu de la Muzeul Ţăranului Român. Mai mulţi dintre prietenii care au văzut-o m-au întrebat dacă am „photoshopat-o“, deşi se scrisese şi se vorbise prin presă destul despre faptul că statuile fuseseră mutate acolo.
Acum, cei patru s-au întors la locul lor, dar pe platforma oribilă de beton pe care o ştiţi. Nu sînt însă un caz izolat. Despre Lupoaică ştim că a fost pe la Romană, dar s-a mutat în faţa decrepitului magazin Bucureşti, în capul străzii Lipscani. Ştim – mai puţin – că, iniţial, Lupa Capitolina a locuit la Arenele Romane, pentru a trece prin Piaţa Sfîntul Gheorghe, Dealul Mitropoliei şi Piaţa Dorobanţi.
Caragiale, cel care stă acum în faţa fostului domiciliu personal de pe Maria Rosetti, are un traseu şi o istorie şi mai curioasă. S-a născut, din bronz, prin anii ’50, iar Pavel Şuşară spune că în primele luni de viaţă îl chema – n-o să vă vină să credeţi – Lenin. Bronzul ar fi fost realizat de un sculptor pe nume Constantin Baraschi, pentru un concurs de Lenini, dar concursul l-a cîştigat un alt sculptor, pe nume Boris Caragea. Rămas cu o statuie inutilă, sculptorul i-ar fi schimbat capul cu al lui Ion Luca, iar transplantul a ajuns, în lipsă de altceva mai bun, într-o curte oarecare. De acolo, a fost recuperat de Marin Preda, care l-a dus în curte la Casa Românească, mai degrabă pe şest, fără aprobare. Leningiale a fost dus, apoi, pe Maria Rosetti, acolo unde e acum, dar a mai făcut o excursie pînă în faţă la Naţional, tot fără aprobare, dar de data asta la iniţiativa lui Dinu Săraru.
Dacă a fost cu adevărat Lenin vreodată, Caragialele din Maria Rosetti ar fi putut să ajungă exact acolo unde vă imaginaţi, pe soclul din faţa Casei Scînteii. Cel de acolo a fost cîştigătorul lui Caragea, care a trebuit să coboare din prepeleac pe 3 martie 1990, la iniţiativa proprie şi personală a unui macaragiu pe nume Gheorghe Gavrilescu. Gavrilescu s-a suit, pur şi simplu, în macaraua din dotare şi l-a dat jos pe Lenin, ca şi pe Petru Groza, cel de la Eroilor, fără menajamente şi fără aprobări. Macaragiul s-a sinucis, curios, patru ani mai tîrziu, iar Lenin a fost dus şi întins pe spate în curte la Palatul Mogoşoaia, unde mi-aduc aminte că, acum vreo 10-12 ani, Alex Gîlmeanu a făcut un shooting de modă pentru revista Unica, la care lucram. Nu mai ştiu ce blondă se căţărase pe el şi îl domina, parcă. Prin 2010, Jurnalul naţional l-a găsit pe Lenin tot acolo şi a relatat că îi curgea ceva din nas.
Acolo, se pare, zace şi Groza cel de la Eroilor. Dar un alt Groza, care îşi făcea veacul în buricul Devei, înainte de 1989, a fost trîntit în nas după, ca să zacă aşa un număr de ani. Interesant e că Groza de Deva a fost resuscitat în comuna natală din judeţ, Băcia, care a găsit de cuviinţă să-şi asume personajul, prin 2007.
Înapoi la Caragiale, povestea cu corpul lui Lenin şi capul dramaturgului nu e singura din clasa ei. Despre Mihai Viteazul de la Universitate, ex-Casa Poporului, a circulat informaţia de asemeni controversată că e în realitate Ioana d’Arc, executată de un francez pentru oraşul Nantes, care însă n-a dat banii. De aceea, Mihai Viteazul ar avea o platoşă cam bombată. După alte surse, numai calul e al altuia, mai precis al generalului Manuel Belgrano, un general din Buenos Aires care, în afară de bătălii, le-a lăsat argentinienilor şi steagul pe care îl folosesc în prezent.
Căutaţi pe Internet istorii de acest fel, nu se mai termină. Eu nu mai am loc să vă spun altele, dar toate aceste exemple de dromomanie monumentală mi se pare că duc la o singură concluzie: sîntem al naibii de neliniştiţi în privinţa propriei istorii. Chiar şi existenţa unor poveşti posibil neadevărate, ca aceea cu Mihai Viteazul şi Ioana d’Arc, sau cea cu corpul lui Lenin şi capul lui Caragiale, arată acelaşi gen de nelinişte.
Pe un palier mai puţin anecdotic, şi Lupoaica plimbăreaţă e o copie după Lupa Capitolina. Arcul de Triumf nu are cum să fie altfel, fiindcă şi cel din Paris e o replică la monumentele romane, dar interesant e faptul că datează din 1922, însă – se spune – a avut un predecesor butaforic, de lemn, construit pentru trupele victorioase în Războiul de Independenţă, care au trecut pe sub el în 1878.
La fel cum personajele istorice au fost adulate şi repudiate oficial de mai multe ori, victoriile şi constituirea statului în forma actuală ne-au luat cam prin surprindere, s-ar zice, de a trebuit să încropim ceva de lemn. Sigur, replicile lui Lenin din toate ţările ex-comuniste au plecat în bejenie după 1989, la fel cum denumirile de străzi cu conotaţie comunistă s-au schimbat. La un moment dat, monumentele ar trebui, totuşi, să se potolească. Iar la noi, în loc de asta, văd cum apar noi subiecte de controversă, ca Păunescul de la Icoanei, sau Traianul cu Maidanez de la Muzeul de Istorie. Controversele ar fi bune, să zicem, fiindcă sînt prilej de reflecţie. Dar, din păcate, în toată povestea asta, cineva se va găsi tot mai dispus să numere.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
